Parcurgând articolul „Dostoievski și disperarea americană: Pedeapsa nihilismului”, mi-am reamintit că și eu am citit „Crimă și pedeapsă” în timpul facultății și chiar i-am făcut o caracterizare personajului principal Raskolnikov. Dacă vreți să o citiți…

+++

TRANSFORMAREA  MORALĂ  A  LUI  RASKOLNIKOV

        Fiodor Mihailovici Dostoievski a fost unul dintre marii scriitori ai lumii. De fapt, Emil Cioran îl consideră ca fiind „cel mai profund, straniu și complet scriitor al tuturor timpurilor” (1). 

        Născut în anul 1821, dintr-un tată medic și o mamă care provenea dintr-o familie de neguțători moscoviți, cu studii de inginerie la Petersburg, Dostoievski s-a simțit atras încă din anii adolescenței de literatură, atracție ce se va materializa mai târziu într-o serie de romane, unul mai important ca altul. Dar capodopera dostoievskiană rămâne romanul publicat în 1866 și intitulat Crimă și pedeapsă. Acest roman „a consacrat gloria literară a lui Dostoievski, fiind revelatoriu pentru geniul de artist al scriitorului” (2).

        Caracter complex, având o viață deosebit de agitată, Dostoievski a cunoscut din plin suferința umană. Aceste trăiri intense, dublate de o gîndire filozofică profundă, se regăsesc în viața multor personaje construite de autor. Dar personajul cel mai cunoscut rămâne Raskolnikov.

        Pornind de la numele personajului, care înseamnă „schismă, separare, izolare”, Raskolnikov ne apare drept un personaj contradictoriu, care, la fel ca și alte personaje dostoievskiene, „sunt capabile de crimele cele mai abjecte și de faptele cele mai generoase”. În el, după caracterizarea colegului, prietenului și, în cele din urmă, cumnatului Razumihin, „sunt două firi opuse care se manifestă pe rând”. Uneori este „mărinimos și bun”; alteori este „rece, aproape neomenos” (3). Acest om, fost student al Facultății de Drept din Petersburg, exmatriculat din cauza neplății taxelor școlare, provenind dintr-o familie modestă, sărac dar inteligent, nu se poate împăca cu condiția sa socială și, ca urmare, plănuiește să ucidă pe o bătrână cămătăreasă (Aliona Ivanovna), cu scopul de a o jefui. Aceasta ar fi prima cauză a crimei: mizeria. Dar nu e singura! Prefigurându-l într-un fel pe „supraomul” lui Nietsche, cea de-a doua cauză este că el, Raskolnikov, care se considera un „supraom”, adică un om excepțional, poate să încalce „normele moralei obișnuite, pentru a-și valorifica astfel posibilitățile, forțele creatoare, în folosul oamenilor (și în particular pentru a-i feri de mizerie și umilință pe cei care îi sunt dragi)” (4). El se consideră un Napoleon, care, pentru a-și atinge scopul propus, are tot dreptul să dea la o parte „obstacolele” care-i stau în cale, chiar dacă sunt oameni! Este acea libertate demonică pe care și-o asumă și în virtutea căreia acționează. Un al treilea motiv al crimei, chiar dacă numai sugerat, ar fi… forța implacabilă a fatalității. În perioada pregătirii crimei, când încă mai oscila între „a fi sau a nu fi” (un criminal), trecând nepremeditat prin Sennaia, cu toate că drumul lui obișnuit nu trecea pe acolo, află fără să vrea că bătrâna cămătăreasă, care în mod obișnuit locuia cu sora sa, Lizaveta, va rămâne singură pentru un anumit timp, fapt ce precipită luarea hotărârii, ca, în final, cu toate că premeditase o singură crimă, să ajungă să comită două, omorând-o și pe Lizaveta, care se întorsese între 

timp.

        Ideea pe care vrea s-o transmită Dostoievski însă, pe fondul cauzelor de mai sus, de fapt ideea principală a romanului, este acea „concepție pravoslavnică”, potrivit căreia  „Nu există fericire în confort, ea se câștigă prin suferință. Omul nu se naște pentru fericire. Omul cucerește dreptul la fericirea sa, și întotdeauna prin suferință” (5). În argumentarea acestei idei, Dostoievski își determină personajul să acționeze în așa fel încât să cunoască din plin suferința, o dublă suferința fizică și morală, ca urmare a crimei comise, pentru ca în final să ajungă la acea fericire, de fapt un alt fel de fericire decât cea pe care o urmărise Raskolnikov și în atingerea căreia săvârșise crima, o fericire ca rezultat al regenerării, al transformării sale morale. Privind din prezent spre trecut, toată suferința îndurată pentru a ajunge „aici” îi apărea „acum” lui Raskolnikov într-o cu totul altă dimensiune: „Și apoi, ce însemnau toate acestea, toate suferințele din trecut? În bucuria primelor clipe de renaștere la viață, totul, chiar crima lui, condamnarea și deportarea în Siberia, îi păreau acum ceva exterior, străin de el; aproape se îndoia că toate acestea i se întâmplaseră lui” (6).

        „Trinomul” propus de Dostoievski, al cărui ultim „termen” este regenerarea morală a personajului său, seamănă uimitor de mult cu cel revelat de Scriptură: păcat – pedeapsă – restaurare (regenerare). Cu alte cuvinte, nu poate exista restaurare (regenerare) fără suferință, iar suferința vine în urma păcatului. Destinul lui Raskolnikov este destinul umanității: păcat (în cazul lui Raskolnikov, crimă) – pedeapsă (în cazul lui Raskolnikov, suferință fizică și morală, anterior și ulterior mărturisirii faptei) – restaurare (în cazul lui Raskolnikov, acea „viață nouă” ca efect al transformării sale morale). În plus, chiar și „viața nouă” cere un preț, de care Raskolnikov nu avea cunoștință: „Raskolnikov nu știa că viața nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preț mare, plătită cu îndelung eroism…” (7). Acel „preț” se referea la faptul că regenerarea sa este una treptată, progresivă, o trecere pe nesimțite dintr-o lume în alta, „faze” ale căror atingere cere renunțări, sacrificii.

        În realizarea transformării sale morale, Raskolnikov o are mereu pe Sonia Marmeladova, fiica unui tată bețiv, o ființă firavă dar tenace, care din cauza mizeriei este obligată împotriva firii sale să practice prostituția. Așadar, două destine în derivă se întâlnesc fără a se fi căutat, pentru a rămâne pentru totdeauna împreună. Este interesant de remarcat contrastul dintre cei doi eroi, în ciuda unei existențe (mizere) asemănătoare. Dacă Raskolnikov se crede un „supraom”, Sonia în schimb, pare o ființă slabă, timidă, devotată familiei sale, pentru care e în stare de orice sacrificiu. Deși practică (din necesitate) prostituția, „nu putea fi vorba de un viciu… prostituția o atinsese numai mecanic; nicio picătură de desfrâu nu-i pătrunsese încă în suflet…”(8). Raskolnikov refuză multă vreme să-și recunoască vinovăția. Chiar și în închisoare un timp n-o simțea deloc: nu simțea nicio remușcare pentru crima săvârșită. De fapt, pentru el vinovăția consta în faptul că a căzut la examenul de „supraom”, adică n-a putut să-și suporte crima, nu pentru că a ucis. În schimb, Sonia se simte vinovată: „eu nu sunt o femeie cinstită”. Deși amândoi au parte de suferință, suferința lui Raskolnikov este una meritată, pe când suferința Soniei este nemeritată. Sonia este credincioasă; Raskolnikov este (aproape) un ateu. Dând dovadă de un sacrificiu înalt, Sonia îl urmează în exilul siberian, fiindu-i mereu aproape. Neglijând-o, fiind chiar iritat de prezența ei, Sonia nu cedează, ci așteaptă încrezătoare schimbarea în viața celui iubit. Și transformarea se produce într-un târziu, dar nu… prea târziu, iar Sonia era acolo pentru a-i privi uimită schimbarea: „Deodată, n-ar fi știut să spună cum s-a întâmplat, dar parcă o putere nevăzută l-a aruncat la picioarele ei. Plângea și îi îmbrățișa genunchii ”(9). De fapt, prăbușirea lui Raskolnikov nu s-a produs nici în suferință, nici măcar când s-a predat. Prăbușirea „supraomului” a venit abia acum. Dar nu e prăbușirea fără de speranță, ca cea a lui Svidrigailov de exemplu, ci începutul transformării.

        Care au fost cauzele care au contribuit la transformarea morală a lui Raskolnikov? În primul rând trebuie s-o amintim pe Sonia, fără a cărei influență poate că nici nu s-ar fi predat. Prin ea, el (re)descopere credința, o credință simplă, care nu ocolește răul (pe cel rău), ci dimpotrivă, îl privește cu dragoste, înțelegere, speranță. Când îi mărturisește crima, temându-se în același timp că o va pierde și pe ea, Sonia îi răspunde: „Am să te urmez peste tot, pretutindeni!… Împreună, împreună!… Am să te urmez la ocnă!” (10). Dar atât credința Soniei, cât și dragostea ei nu sunt niște sentimente sufocante, stăruitoare, de care ai vrea să scapi cât mai repede posibil, ci ele așteaptă cu nădejde „clipa cea mare”, când se vor putea manifesta din plin. Iar dacă dragostea „naște” dragoste, și credința „naște” credință, chiar dacă credința lui Raskolnikov e „afirmată” la sfârșitul romanului, printr-o întrebare retorică: „Oare poate, acum, credința ei să nu fie și credința mea?  Sentimentele, năzuințele ei, cel puțin…”(11). Așadar, de la „libertatea demonică” la  „libertatea credinței”, două moduri de a fi diametral opuse.  Primul este dominat de „molima” rațiunii, rațiune secondată de o voință malefică, ce domină simțurile. Oamenii dominați de această „molimă” își au propriul „adevăr” și propriile lor legi morale. Dostoievski exprimă foarte inteligent și plastic în același timp aceste lucruri prin acele viziuni repetate pe care le are Raskolnikov, în care niște „trichine” sunt la originea unei molime ucigătoare ce se întinde dinspre Est spre Vest, secerând majoritatea vieților omenești.  Cel de-al doilea mod este dominat de simțuri: „simțea, și nimic mai mult”. Cu alte cuvinte, rațiunea (malefică) înfrântă face loc simțurilor. Iar dragostea nu e străină de simțuri: „Îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viață pentru inima celuilalt.” (12). 

        O altă cauză a transformării morale a lui Raskolnikov o constituie mediul. Dacă ar fi rămas la Petersburg, poate niciodată n-ar fi ajuns un alt om. Dar, acolo la ocnă, cu oameni de toate soiurile, Raskolnikov are ocazia să învețe că fărădelegile comise de acești pușcăriași n-au fost în stare să le zdruncine credințele lor morale și religioase. Și chiar dacă Raskolnikov s-a păstrat distant multă vreme față de ei, totuși, pe nesimțite, încet dar sigur, ocna și-a spus cuvântul la „pregătirea” clipei așteptate. 

         Lecția pe care Dostoievski a vrut ca s-o predea prin urmărirea destinului lui Raskolnikov poate fi utilă și astăzi: nu există drum fără întoarcere, nici faptă fără speranță. Chiar dacă orice „rătăcire” cere un „preț”, el nu este niciodată prea mare. Și chiar atunci când ți se pare că ai pierdut totul, îți mai rămâne ceva: viața! Și o… inimă iubitoare. Pentru Raskolnikov a fost Sonia… 

                                                                  Ioan  GIURA

        Obs: Îmi pare rău, dar am rătăcit ultima filă, care cuprindea sursele citatelor.                                                                                                                                                                                                                  

Categories: Articole de interes general