Azi dimineață m-am dus să ridic de la un depozit o saltea pentru patul nepoatei mele. Lume puțină. Doar câțiva bărbați o femeie “masivă, care dresa câinele ei, un lup mare și frumos.

Tocmai citisem pe Internet o glumă cu femeile grase și, fără să vreau, am zâmbet ironic pe sub mustață …

“Daniel!” Mi-am auzit numele și am plecat să iau ce era al meu. Credeam că este o saltea de burete, ușoară, dar mi-au pus pe căruț una babană cu arcuri metalice. “Vai de mine! Ce mă fac? Nicicum să o ridic singur în mașină.” Era burdușită într-un sac de plastic mare din care scoseseră aerul.

Mă uitam când la saltea, când la portbagajul înalt al minivanului meu, Highlander…. M-am scărpinat în cap și tocmai îmi alcătuiam în gând câteva fraze în limba engleză cu care să mă duc să cer ajutorul unuia dintre bărbații de acolo. Când m-am răsucit era cât pe ce să dau peste “doamna cu cățelul”, în varianta ei americană.

“Pot să vă ajut?” m-a întrebat ea dezarmant.

“Da, mi-ar prinde bine o mână de ajutor …” am bâiguit eu sceptic, uitându-mă pe lângă ea spre grupul de bărbați.

“Țin eu de căruț până îl dați jos și apoi încercăm amândoi.”

L-am trântit jos. Eu l-am apucat de un colț, ea l-a luat de jos și, dacă nu mă feream, cred că mă arunca și pe mine în portbagajul mașinii.

“Asta a fost” a concluzionat ea. Eu am tras însă o altă concluzie. Tocmai îmi bătusem joc de ajutorul pe care mi-l trimisese, precaut, Domnul. Am privit-o acum cu admirație și i-am spus din toată inima: “Mulțumesc frumos. Mulțumesc tare, tare mult“.

Categories: Amintiri cu sfinti, Articole de interes general

Tags: Daniel Branzai