Fraților, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greșeală, voi, cei spirituali, îndreptați pe unul ca acesta cu duhul blândeții.

Galateni 6.1

Când vorbim despre felul în care trebuie exercitată disciplina, trebuie să ne amintim cine suntem noi înșine.

I. Ea este un lucru nespus de solemn. Când mă gândesc că sunt doar un sărman păcătos mântuit prin har, că sunt acceptat înaintea lui Dumnezeu doar pentru că sunt în Hristos Isus, că în mine însumi sunt un netrebnic, este desigur un lucru înfiorător să iau disciplina în propriile mele mâini. Primul meu gând va fi: „Cine altul decât Dumnezeu poate să judece?”.

Mă aflu ca un neînsemnat în mijlocul unor persoane iubite de Domnul, pe care trebuie să le socotesc mai presus de mine însumi, fiind conștient de propria mea păcătoșenie și nimicnicie înaintea Domnului. Cum să mai vorbesc de exercitarea disciplinei? – acesta este într-adevăr un gând foarte solemn și copleșitor.

II. Doar un singur lucru mă poate scoate din acest simțământ al incapacității mele: posibilitatea de a privi disciplina ca pe un privilegiu al dragostei. Când dragostea este într-adevăr la lucru, singura ei grijă este să-și atingă scopul. Privind la dragostea care era în Domnul Isus, vedem că, indiferent ce Îi stătea în cale, El mergea mai departe.

Umplerea cu dragostea Lui este singurul lucru care poate în mod corect să ușureze simțământul unei poziții cu totul false în exercitarea disciplinei. Din clipa în care terenul dragostei este părăsit, disciplina devine o monstruozitate; și dorința de a face disciplină în alt fel decât pe principiul dragostei dovedește o stare spirituală cu totul rea. I

III. Nu este de ajuns a acționa cu dreptate, trebuie ca ea să fie pusă în lucrare prin dragoste – dragoste activă, care să păzească cu orice preț binecuvântarea sfințeniei în adunare. Nu este nicidecum o poziție de superioritate în carne (Matei 23.8-11). Disciplina ca din partea unui „stăpân” este cu totul nepotrivită. Deși conduși de dragoste în dorința de a menține dreptatea și împinși de o gelozie sfântă care ne face să veghem unii asupra altora, totuși trebuie să fim conștienți permanent că, în ultimă instanță, dacă fratele „stă în picioare sau cade este treaba Stăpânului său” (Romani 14.14). Doar dragostea trebuie să ne călăuzească în această lucrare.

J. N. Darby

Categories: Articole de interes general