Sora Sofia are o doză de înțelepciune care vine odată cu numele. în limba greacă, sofia înseamnă înțelepciune. Bulgarii o au drept capitală.

A rămas printre noi văduvă după plecarea soțului ei, Ghiță, la Domnul. Am vizitat-o azi la casa de bătrâni ca să luăm împreună Cina.

Casele de bătrâni sunt pretutindeni o pacoste necesară. oricât s-ar strădui cei ce le administrează, nu vor fi niciodată ”ca acasă”., iar cei care le populează nu vor fi nicând la înălțimea unei “familii”.

După atâtea vizite la astfel de instituții “știu” aceasta, simt aceasta și o resimt ori de câte ori le calc pragul.

Daniela, soția mea i-a adus ceva din “banana bread”, pe care o gătise acasă. Eu am venit cu pâine și vin și, bineînțeles, cu Biblia. Ne-am bucurat că doamna care-imera colegă de cameră plecase împreună cu fata ei prin oraș. Nu era o femeie rea, dar fusese în tinerețe o actriță frumoasă și nu uitase între timp lucrul acesta. Trăia și acum ca o femeie de lume, dând televizorul la maximum. Plecasem în trecut acasă fără să putem lua Cina Domnului în linște. Acum era liniște și m-am rugat în gând pentru cea plecată iar temporar în lume.

Venea curând vremea mesei așa că a trebuit să ne cam uităm la ceas. Gazda casei umbla deja pe culoare chemând și adunând oameni cu umbre pe față, asemănări palide cu pozele pe care le aveau pe noptierele de lângă pat. Se pregăteau parcă pentru lumea umbrelor în care aveau să treacă curând. M-au privit cu ochii lor goi ca niște ferestre goale și pustii, cu pleoapele fâlfâind ca perdelele unei case din care plecaseră toți și bătea acum vântul.

Fratele Rus Toader, un mucalit din Ardeal care a trăit printre noi până la peste 90 de ani, spunea despre toți cei din generația lui că se află “pe listele de așteptare” ale cimitirelor.

M-am deprins să-i cunosc pe oameni în momentele în care mă rog cu ei. Sunt unii care “spun rugăciuni”, iar alții care vorbesc într-adevăr cu Dumnezeu. Unii te trag în jos, alții te iau cu ei în sus ca pe aripile unora deprinși cu zborul spiritului.

Sora Sofia trăiește de mult la intersecția a două lumi și Dumnezeu i-a dăruit acces în realități pe care alții nici nu le bănuiesc. Mi-a vestit nu o dată viitorul ca să mă liniștească în stări de criză personală și de mari frământări ca lucrător creștin. Alteori mi-a spus ce discutaseră cei din conducerea Israelului. “Am fost acolo, frate Daniel, am stat la trei pași de domnul Natanaiahu și i-am auzit ce discută”. Bineînțeles că am rugat-o să-mi spună și mie. Are o mare iubire pentru cei din poporul Domnului și știe că mama mea a fost evreică.

Înainte de plecare m-am oferit să-i aduc data viitoare ceva ce-și dorește. M-a privit cu ochii scăldați în lacrimi și mi-a zis: “Nu-mi trebuie nimic, frate Daniel. Domnul m-a adus aici și stă și El cu mine. Așa și aici mă vrea El, iar eu cred că este cel mai bine pentru mine. Am tot ce-mi trebuie. Nu sunt vrednică să-i mulțumesc Domnului. Nu sunt vrednică …”

Expresia aceasta a ei m-a străpuns până în adâncuri. Ce cuvinte rare! Le-am căutat ecoul în trăirile mele și nu l-am găsit. Sunt mai gol și mai sărac decât sora Sofia. Ea este mult mai înțeleaptă decât mine. Are o înțelepciune a evlaviei care-i dă posibilitatea de a fi mereu egală cu ea însăși, indiferent de condițiile sau locul în care se află. M-am surprins să mă văd dependent prea mult de circumstanțe, zbătut prea adesea de vânturile împrejurărilor. Ea era deja acolo unde aveam să ajungem și noi cândva, dacă nu în viața aceasta, cu siguranță în cea viitoare. Păstorul din mine s-a simțit dintr-o dată gelos pe această oiță care se afla deja pe umerii Marelui Păstor al oilor.

Categories: Amintiri cu sfinti

Tags: Daniel Branzai