Și i-a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan. Și a început să Se întristeze și să Se tulbure adânc. Și le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte; rămâneți aici și vegheați“. Marcu 14.33,34

Experiența scumpului nostru Domn în grădina Ghetsimani, insondabilă de către mințile noastre finite, accentuează, așa cum probabil nicio altă experiență n-o face, realitatea umanității Sale și totala Lui repulsie față de păcat. Deși El Se întrupase pentru chiar scopul de a deveni ispășire pentru păcatele noastre, totuși, pe măsură ce acel ceas solemn se apropia, când povara păcatelor avea să fie așezată asupra Lui, sufletul Său sfânt s-a dat înapoi dinaintea acestui chin cumplit. Prin urmare, rugăciunea Sa a fost: „Tată, dacă este cu putință, depărtează paharul acesta de la Mine“. Însă voința Sa omenească a fost în mod absolut supusă voinței divine, după cum arată cuvintele: „Tatăl Meu, dacă nu se poate să treacă acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta“ (Matei 26.42).

În acea grădină a fost dat pentru totdeauna un răspuns întrebării dacă există vreo altă cale posibilă de mântuire. Nu există alta; singura a fost aceea ca El să bea în întregime cupa amară a judecății divine împotriva păcatului.

Ceasul și cupa reprezintă același lucru. Acel ceas fusese înaintea Lui de când venise în această lume – era ceasul când avea să Se dea pe Sine ca răscumpărare pentru mulți. Trebuie să înțelegem că nu a fost deloc ușor pentru Domnul Isus să facă acest sacrificiu suprem, care a implicat împrejurări și condiții pe care Cel Sfânt nu le putea privi decât cu oroare. Agonia Sa din grădina Ghetsimani ne învață de asemenea ce lucru cumplit este ca păcătoșii nemântuiți să cadă în mâinile Dumnezeului viu (Evrei 10.31). H. A. Ironside

Categories: Articole de interes general