„Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului…” (Daniel 3:25)

Când strălucea vestitul Babilon
Încât, trufaş, nu-şi mai ştia măsura
Şi Nebucadneţar era pe tron,
Şi-au ridicat, după străvechi canon,
Un chip de aur jos în Valea Dura.

Şi prin poruncă de la împărat
S-a dat imperiului o sărbătoare
Ca să sfinţească chipul înălţat,
Poporul tot, în vale adunat,
Urmând să îi aducă închinare.

Iar cine la al flautului cânt,
Al alăutei tremurat de coardă
Şi-al corului nepotolit avânt
Nu va cădea cu faţa la pământ,
Să fie aruncat în foc, să ardă.

Nişte haldei cu gând neîmpăcat,
Care-şi alimentau cu fiere ciuda,
S-au dus atunci cu pâra la-mpărat
Să-i spună clar că nu s-au închinat
Trei tineri dintre cei aduşi din Iuda.

Mânia izbucni clocotitor
Mânată de porniri întunecate:
„Sunteţi între-nchinare şi cuptor,
Că nici un dumnezeu îndurător
Din mâna mea nu vă mai poate scoate!”