Românii și maghiarii din Ucraina sînt, în mare, vorbitori de ucraineană deja integrați. Adevărul e că nu există enclave românești și maghiare izolate și refractare în Ucraina. Secuii din România au, uneori, această problemă, dar soluția nu e desființarea învățămîntului în limba maghiară ci stimularea interesului pentru integrare. O economie de succes

 face, fără fricțiuni, ce nu poate face o Lege a Educației dură și părtinitoare.

De ce nu înțelege Ucraina lecțiile bogate ale problemei minoritare în Europa? Pentru că nu le-a înțeles nicicînd și e condamnată să repete o politică resentimentară pînă la absurd. Există, așa cum o poate afla oricine survolînd istoria naționalismului ucrainean, o formă de orbire și adversitate pe care ucrainenii au demonstrat-o mereu în relațiile cu minoritățile și vecinii. Această formă de orbire e din nou la lucru și nu poate aduce nimic bun Ucrainei.

Noua Lege a Educației produce deja o transformare pe care ucrainenii nu aveau de ce să și-o dorească și puteau, de altfel, să o evite. Prietenii și aliații necondiționați se trezesc bruscați după ani buni de sprijin pentru Ucraina.

România, de pildă, a fost un partener exemplar. După Tratatul semnat în 1997, România a susținut mereu Ucraina. În 2014, odată cu dezlănțuirea confruntării ruso-ucrainene, România a rămas pe poziții și a fost, iar, necondiționat de partea Ucrainei. Problema românilor din Ucraina a fost dezbătută rațional și răbdător într-o corespondență diplomatică întinsă pe ani de zile. Ar fi fost de așteptat un răspuns ucrainean atent la sensibilitățile României. Ucraina a procedat, însă, trecînd, cu nepăsare peste aceste sensibilități. Nu e surprinzător, iar România ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva.

Lunga tradiție de naționalism nevrotic a ucrainenilor nu avea cum să înceteze de dragul României sau al oricui altcuiva. Asta nu scuză, totuși, România sau linia generală a UE în relațiile cu Ucraina. Ajutorul oferit Ucrainei a fost nesocotit și trebuie notat că, măcar în parte, această deziluzie a fost autogenerată. UE și, desigur, România au ales să poetizeze romantic și democratic realitatea politică ucraineană. Scutit de observație directă și de filtru critic, naționalismul ucrainean a fost sanctificat. Atitudinea necondiționat pro-Ucraina a devenit o insignă de merit. Tratamentul media a răspîndit în publicul larg european ideea după care faimosul Maidan și politica națională ucraineană sînt dincolo de orice reproș.

Așa cum s-a mai întîmplat, o cauză justificată, dar problematică a fost echivalată cu avansul democrației și, de fapt, redusă, la automatism etic. Prin urmare: Ucraina nu poate fi criticată pentru că e acoperită de stindardul democrației. După ani buni și dovezi repetate de reacredință ucraineană, mulți prieteni au motive de dezamăgire și iritare. E, însă, prea tîrziu. Ce e făcut nu se mai poate desface. Captivii jocului strategic de la frontiera cu Rusia nu mai pot da înapoi. Și nici n-ar trebui. Atîta doar că, după cîte se poate bănui, Ucraina va continua seria abuzurilor de încredere de la care nu s-a putut abține niciodată. Năravul ucrainean nu are leac. Pînă la urmă, spre paguba ucrainenilor.