În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii.

Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mîncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg. 

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va cîştiga pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi, după ce fratele care va cîştiga va termina Academia după 4 ani, îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vînzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.  

Apoi, într-o duminică, după slujba de la biserică, au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a cîştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pînzele cu ulei erau mai bune decît ale multor  profesori, iar atunci cînd a absolvit ajunsese să cîştige sume importante. 

Cînd s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi rîsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-și îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Și acum, Albert, cel mai binecuvîntat frate al meu, acum e rîndul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu „nu, nu, nu”.  În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mîinile aproape de obrazul drept a spus blînd: „Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea tîrziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei patru ani de muncă în mină mîinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atît de rău mîna dreaptă încît nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pînză, cu pensula sau creionul. Nu, frate, pentru mine e prea tîrziu…”

Mai mult de 450 ani au trecut. Pînă acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer, portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou. Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mîinile muncite, cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer. Şi-a denumit opera, simplu, „Mîini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mîini în rugăciune”.

Data viitoare cînd vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

Categories: Amintiri, Articole de interes general