Un articol care se zbate să spună ceea ce Biblia spune într-o afirmație simplă:

Să scoatem frica din școală. Dar ce punem în loc?

Așa cum s-a arătat într-o serie de articole recente (Frica, materia ce trebuie eliminată obligatoriu din școlile românești, Bianca Ion; Frica în educație, Sorin Costreie), frica domină cele mai multe relații în școală; între elevi și profesori, profesori și director, respectiv inspector, până la nivelul superior al piramidei, frica este reglatorul care menține la un nivel minim de supraviețuire activitatea didactică și urnește mașinăria ruginită a învățământului românesc. Promovată prin tradiția profesorului stăpân în clasă, frica face ca elevii să fie demotivați, străini de școala, entuziasmul manifestându-se uneori numai prin bucuria de a fi cu prietenii lor în pauze. Îi încânta orice activitate care iese din tiparele obișnuite, din dictarea care le obosește mâinile și le secătuiește bruma de creativitate și copilărie. M-a surprins negativ și m-a întristat deopotrivă văzând fetițe în clasa a V-a repetând obsesiv lecția la geografie, pocind nume de râuri, munți, imagine în care mă regăseam desigur – doar și eu am fost elevă cândva – deși au trecut 20 de ani între timp. Aleseseră și ele să nu se joace cu colegii în pauza mare ca să învețe, să se asculte una pe alta, ca apoi să ia o notă și să scape.

Auzim adeseori discursul învățat de acasă de copii și necontrazis de școală – învățăm pentru că trebuie, pentru că așa spun mama și doamna – și prea rar fraza Învăț pentru că

îmi place și vin la școală cu bucurie. Lipsa de entuziasm e uneori atât de flagrantă încât pare să îi secătuiască pe unii elevi de toată energia. Am avut clase de-a dreptul letargice, copiii păreau adulți sătui de toate, încărcați de prea multă experiență în școală și pe care nu-i mai impresiona nimic. Toată gama de experiențe oferite de școală le era cunoscută și nimic nu fusese pe placul lor. În consecință, activitatea lor se reducea la cuvinte aruncate ca răspunsuri și o atitudine blazată. Mă simțeam ca un actor pe scena unui circ încercând să le atrag atenția. Din păcate, în timp ce, cel puțin teoretic, didacticile moderne insistă pe stârnirea interesului elevilor, pe învățarea activă, învățământul din România a rămas suspendat în timp, într-un moment când elevul trebuie să asculte fără să cârtească de ordinele superiorului.

Descrierea stării de fapt a școlii românești este utilă, de aici pornește orice demers reformator, dar pasul următor al găsirii soluțiilor cred că este esențial. Întrebarea care se impune este Dacă eliminăm frica ce ține temeliile sistemului, ce punem în loc?. Cred că schimbarea trebuie să fie operată începând de la baza piramidei, cea care susține tot sistemul, de la interacțiunea dintre profesor și elevi. Îmbunătățind relația dintre profesor și elev prin intermediul unor conținuturi stimulante, atractive, se obține o situație de stabilitate și siguranță, o stare pe care mulți profesori au pierdut-o. Ei simt și știu că metodele lor sunt depășite, că sunt într-un conflict mocnit cu elevii și că singurele lor arme sunt conținuturile greoaie, inaccesibile elevilor și catalogul cu note proaste și loc pentru absențe. E mult mai simplu să dictezi și să inspiri frică, efortul și pregătirea sunt minime. Așa ca pun în practică aceste metode pentru că principala și poate singura condiție a reușitei unui profesor în învățământul nostru este stăpânirea clasei. Cel care reușește să scape fără să ia parte la manifestări de indisciplină ale elevilor este un campion. În schimb, când nu reușești să stăpânești clasa, când elevii vorbesc, fac gălăgie și nu sunt obedienți, o rușine mare te cuprinde și ești izgonit din rândul profesorilor de succes. Contează, din păcate, mai puțin rezultatele de la examene, pentru că toți știu că elevii de astăzi nu mai vor să învețe. Poți avea numai succese ale activității tale ca profesor – rezultate foarte bune la concursuri și olimpiade – pentru că insuccesele sunt întotdeauna cauzate de elevii slabi, neinteresați de școală, ai căror părinți sunt neimplicați, de generațiile obraznice.

De aceea, cred că putem înlocui frica cu responsabilitatea și responsabilizarea: profesorul trebuie să fie responsabil de activitatea lui la clasă și de rezultatele elevului. Este dificil de cuantificat și de evaluat progresul școlar al elevilor, dar asumarea paternității unei clase este necesară și obligatorie. Abandonarea unei clase de către profesorul care continuă să lucreze în școală este imorală și nu poate decât să dăuneze copiilor care devin cei abandonați, proscrișii, parte a unei clase nedorite și care nu satisface exigențele. Abandonul îi afectează negativ în sensul în care elevii devin ceea ce cred despre ei înșiși, slabi la învățătură, incapabili să fie mai buni, ca ceilalți, oricât ar încerca. Făcând o scurtă paranteză, mi-a fost dat să lucrez în școli în care în clasa a V-a se crea o clasă specială, prin examen la o limbă străină, ceilalți elevi ai școlii fiind redistribuiți la o altă clasă care devenea de-a lungul timpului tot mai slabă, elevii asumându-și apartenența la clasa slabă: noi nu suntem ca ei, noi nu putem avea note așa mari, nu suntem buni la învățătură. Diferența relativ mică din clasa a V-a între copiii școlii devine una semnificativă până în clasa a VIII-a, timp în care sunt catapultați în clasă și repetenți din diferite generații. Încheind această digresiune, aș adăuga că poate apărea o prăpastie atât de mare între cele două clase, încât elevii nu pot și nici nu vor să participe la pregătirea pentru examen unii alături de ceilalți. Segregarea este categorică.

Adeseori am observat că acolo unde există rezultate slabe la examene s-au perindat mulți profesori la o disciplină. Educația nu este numai despre cunoștințe sau deprinderi, ci mai ales de stabilirea unei legături cu profesorul, cu disciplina predată și cu colectivul de elevi. Cu cât relația aceasta este mai frumoasă și elevul se simte apreciat de profesor, interesul pentru disciplina va fi mai mare. Într-o emisiune televizată, una dintre olimpicele internaționale la geografie mărturisea că pasiunea pentru disciplină s-a născut din faptul era apreciată ca cea mai bună din clasă la geografie și din admirația pentru profesoară.

Responsabilizarea nu se poate realiza în lipsa unor consecințe, iar școala are nevoie de pârghiile necesare să managerieze personalul didactic, activitate care aparține în acest moment în mare parte inspectoratului. Am avut multe de învățat de la profesori extraordinari, dedicați profesiei și cu un înalt spirit moral, oameni care m-au inspirat. Dar nu se poate concepe o schimbare în educație, de vreme ce profesorii fac carieră într-un sistem care-i protejează, imediat ce devin titulari, dar le cere atât de puțin în schimb: evaluarea profesorilor este superficială și de-a dreptul rușinoasă, rezultatele elevilor nu contează, formarea continuă este opțională, abandonarea claselor o realitate cotidiană. Profesorul este lăsat să lucreze după bunul plac, după propria conștiință; când și când, directorul intră anunțat la clasă, iar profesorul emoționat își desfășoară ora dinainte pregătită. Totul e o mascaradă, o farsă caragialiană, în spatele căreia profesorii demotivați, dar protejați în dezinteresul lor, creează tineri după chipul și asemănarea sistemului: blazați, incoerenți, demotivați, obedienți. De aceea, conducerea unității de învățământ – din care să facă parte și reprezentanți ai profesorilor, ai părinților – trebuie să participe activ la selectarea profesorilor, iar titulatura să fie una temporară, obținută o dată la un număr stabilit de ani și nu un certificat pe viață prin care te-ai căpătuit.

Trebuie deci să ieșim din paradigma aceasta a castei profesorale și să ne asumăm calitatea de angajați ai școlii a căror activitate să fie publică.

Dincolo de aceasta responsabilizare, profesorii au nevoie de sprijin și îndrumare. Nu cred în eficiența unui master didactic, chiar și numai pentru motivul că masteratul s-ar desfășura în mediul universitar parte a aceluiași sistem de educație cu aceleași carențe. În schimb, realizarea unor cursuri de formare, gratuite și obligatorii ar putea ajuta cu adevărat profesorii să-și îmbunătățească activitatea la clasă.

Sună frumos să vorbim despre educația centrată pe elev, dar nu întârziem să îi lăsăm repetenți, să-i pedepsim pentru ieșirea din tipare, să-i uităm pentru că nu țin pasul cu materia și colegii lor, să-i ignorăm pentru că au dificultăți de învățare. Elevul repetent nu va fi un elev reabilitat și căruia i se va trezi întârziat gustul pentru școală, ci căpătând psihologia nedoritului despre care am amintit anterior, va fi mai refractar la învățare și școală. E prea fragil copilul de 10-11 ani să-l responsabilizăm într-o asemenea măsură, pentru că ceea ce i se întâmplă la această vârstă îi decide viitorul, sunt ani care au un impact major asupra dezvoltării copiilor. Învățământul românesc pare să vrea performanță cu orice preț și dacă nu te supui rigorilor vei fi ratat șansa ta. De aceea, eliminarea repetenției, practică medievală, se impune alături de crearea unor cursuri de sprijin ținute de profesorii școlii și remunerate.

În concluzie, frica denaturează relația profesor-elev și se propagă de jos în sus în toate colțurile sistemului. Am semnalat că e nevoie să o eliminăm, dar mai important e să stabilim ce punem în loc: responsabilizarea profesorilor, insistarea pe formarea acestora pe de o parte, o mai mare grijă pentru elev prin eliminarea repetenției pe de alta parte.

Categories: Uncategorized