Nu sunt în România acum. Nu cunosc atmosfera socială decât de la distanță. Acest articol trezește amintiri comune. Este adevărat: ortodoxia n-a dus-o chiar rău pe vremea comuniștilor. Din articol lipsește însă esențialul: colaborarea cu forma națională de guvernământ este o doctrină fundamentală a ortodoxiei. De aici și ideea cu națiunea creștină, cu fiecare român este un ortodox, cu legea strămoșească, cu trădătorii de neam, cu bisericile imperialiștilor străini, cu rezistența mai mult sau mai puțin tacită la formele înnoitoare (occidentale) din cadrul adunărilor evanghelice, etc.

Biserica ortodoxă a colaborat (și a  recunoscut) cu orice formă de guvernământ. Asta a fost cadrul gândirii ei și nu puțini lideri ai celorlalte culte creștine din România au gândit la fel. De aceea au existat așa de puțini ,,contestatari“ ai regimului comunist ateu și așa de mulți ,,colaboratori“ ai lui.

Dualitatea stat-biserică a fost o constantă a istoriei. La evrei, împăratul conducea statul, marele preot conducea viața religioasă. În ,,creștinismul istoric european“, care a militat pentru o împărăție pământească, lumească, a lui Dumnezeu, a funcționat doctrina celor două săbii: sabia statului și sabia bisericii. Cezarul roman s-a încreștinat, iar Biserica a devenit romano-catolică (adică a imperiului mondial).

Ruperea din această formă de acceptare reciprocă a fost făcută doar de mișcările ,,Reformei“ lui Luther și de mișcările anabaptiștilor. America a fost fondată apoi ca un ,,experiment nou“, o lume nouă, cu o altă ordine socială, numită libertatea de conștiință și de exprimare religioasă.

Deci, este greșit să-i ceri Bisericii Ortodoxe să fie ceea ce n-a fost niciodată și ceea ce n-ar putea să fie!  Este însă la fel de trist să ceri cultelor protestante și neoprotestante să fie ceea ce n-au fost și n-au voie să devină.

+++

Pentru Robi.

Cu toţii ştim că Biserica Ortodoxă a fost persecutată de comunişti, nu-i aşa? La radio sau la televizor, în presă sau pe Internet, Biserica este descrisă, aproape invariabil, drept o victimă a regimului “ateu” venit la putere după război. “Credinţa românilor a fost pusă la grea încercare în perioada comunistă. Preoţii au fost întemniţaţi, au fost dărîmate biserici, sărbătorile religioase au fost trecute în umbră.” ne anunţă Evenimentul Zilei.[1]

Cu atît mai mult, mass media ortodoxă abundă în astfel de referinţe. “În perioada comunistă Biserica se confrunta cu o persecuţie pe faţă a regimului ateu marxist-leninist” (Ziarul Lumina).[2] Înainte de ’89 Biserica “a trebuit să facă față atacurilor furibunde ale comuniștilor atei” (Doxologia).[3] “În acele vremuri grele, Biserica Ortodoxă Română și alte culte religioase au fost supuse multor presiuni, intimidări, opreliști, restricții și persecuții, care s-au soldat cu multe victime și multă suferință fizică și morală.” (site-ul oficial al Patriarhiei BOR)[4]

Mai că iţi vine să-i crezi…

Sînt născut în 1968, aşa că am prins două decenii de “binefaceri” ale comunismului; le-am trăit pe viu. Toata copilăria am pendulat între Bucureşti (de unde ne trăgeam) şi Curtea de Argeş (unde lucrau părinţii mei şi unde am făcut şcoala); ştiu cum arătau şi oraşele mici, şi capitala, am văzut şi mînăstiri ortodoxe, şi biserici evanghelice, şi catedrale catolice.

Iar cultele (cu excepţia notabilă a greco-catolicilor) o duceau cît puteau de bine; în particular, Biserica Ortodoxă numai drept “persecutată” nu putea fi descrisă…

Vreau să fac o precizare. Nu contest demolările de biserici din anii ’80 sau arestările motivate religios din anii ’50, dar aceste fenomene trebuie puse în contextul perioadei. Biserica a suferit în comunism, dar în comunism am suferit cu toţii. Voi reveni asupra acestui subiect.

Credeţi că te împiedica cineva să te duci la biserică? Că dacă erai credincios trebuia să te rogi pe ascuns? Cînd prin ’84 sau ’85 am vrut să-mi fac abonament la Biblioteca Franceză, toată lumea a sărit ca arsă că “o să-mi rămînă la dosar“; în schimb, cu mersul la biserică nu-şi făcea nimeni probleme. Bunicul meu se ducea liniştit, în fiecare duminică, la slujbă; nu-l pîndea nici un securist fioros ca să-l acuze de “atitudine mistico-religioasă“. În Bucureşti, la concertele de colinde de la Sf. Spiridon era o înghesuială cumplită; de Paşte, la mînăstirea Curtea de Argeş, slujba se asculta de către mii de oameni, în curte, la megafon, iar la Înviere se mergea en masse, cu clasa. Ce să mai zic, că în timpul slujbei, tata popa nazaliza vîrtos: “Pentru sănătaaaatea tovaaaarăşului Ceauşescu să ne rugăaaaaaam!“?

Cînd ţi-era lumea mai dragă, te trezeai cu popa la uşă “cu icoana”. Credeţi că se deghizau şi se strecurau pe înserat, cu frica-n suflet? Doamne fereşte! Umblau cîte doi pe strada – un preot şi un diacon, ziua în amiaza mare, unul cu icoana, celălalt cu găleata cu agheazmă, şi luau blocurile la rînd, scară după scară şi apartament după apartament. Tare prigoniţi mai erau!

La fel de “prigonite” erau şi mînăstirile. În ’86 am vizitat mai multe mînăstiri din Vîlcea (Horezu, Mînăstirea Dintr-un Lemn, Surpatele ş.a.m.d.). Era un şoc enorm să treci prin sate de o sărăcie lucie, cu case din chirpici care abia se mai ţineau ca apoi să dai de opulenţa mînăstirilor. Ce să vezi, sub regimul “comunist ateu“, spre deosebire de ţăranii băgaţi cu forţa în cooperative, călugării îşi păstraseră o parte din pămînturi!

În anii ’80, Ceauşescu a venit de vreo două ori la Curtea de Argeş. Unde credeţi că a stat? La Primărie? În bravul Hotel Posada? Nu!, ce să caute acolo? A tras la mînăstire! (oricum, era de notorietate că tovarăşul Episcop Calinic[5] e securist cu acte-n regulă)[6].

La una dintre vizite a fost şi un episod amuzant. Tatei, raspunzînd de alimentaţia publică în calitate de şef al Sanepid-ului, îi intra în atribuţii să verifice că cei care-i pregăteau masa Tovarăşului Suprem erau sănătoşi, aşa că a trimis o echipă de asistenţi medicali să le recolteze toate probele; de aici a pornit un scandal monstru. …

(continuare)

Categories: Articole de interes general