Nu ştiu de ce mi-am amintit de rândurile acestea scrise cu ani în urmă…
Am fost mereu şi mereu îndemnat de cei care îmi cunosc viaţa să scriu o carte. Un fel de autobiografie. Am refuzat mereu ideea. Deşi, recitind rândurile acestea, m-am gândit uneori că sunt unele fragmente de viaţă care n-ar trebui să rămână doar retrăite de o memorie care refuză să se odihnească. Poate că, într-un fel, fragmentele acestea vor fi parte din cartea care se naşte încet, încet…

Cine ştie?…

foto
Ochi mari, de copil nedumerit, speriat… „Aşa e lumea?”
…………………………………..

În întunericul din parc fiecare umbră părea un „cineva necunoscut.” Copilul acela de şapte ani aştepta… Nu ştia de ce. Poate că frica nici nu-l ajuta. Nu frica de întuneric. Deşi întunericul îi provoca adesea frică. Îşi amintea nopţile de la sat, când mergea în vacanţă, şi când norii, ascunzând luna sau ascunzându-se după ea…