Acesta este un material cu tentă personală, posibil de preluat într-un viitor volum al ,,Amintirilor …“. Nu vă pierdeți vremea cu el dacă nu vă interesează. Are doar valoare sentimentală personală.

+++

Un musafir nepoftit

Printre musafirii de sărbători, a venit la mine și un virus năbădăios pus pe fapte mari. Puternic și prolific, s-a pus urgent la înmulțit cu scopul unei invazii totale.

Joi seara, în seara colindelor din ajun, am simțit că vocea îmi devine mai bărbătoasă, iar urechile se fac mari ca niște peșteri mari în care orice șoaptă avea ecou. Măi să fie …

Vineri a mai fost cum a fost, dar sâmbătă și duminică, amețeala, tusea, oboseala și o durere generalizată m-au trântit la pat. Am fost ca bătut de un dușman invizibil. Bătut bine, bătut măr, de mă dureau toți mușchii. Pe deasupra, am început să am frisoane și să tremur ca varga, oricâte pături și plapumi am aruncat peste mine. Tremuram cum am tremurat în Alaska, cu ochii scăldați în soarele orbitor, tremuram cum tremură piftia la vederea cuțitului care se apropie. …

Luni m-am dus la doctor. S-a uitat la mine, m-a văzut așa de prăbușit și a zâmbit cu milă. ,,Ai o infecție păcătoasă care a început în sinusurile de deasupra ochilor s-a coborât prin fosa nazală spre laringe și faringe, iar acum alunecă spre plămâni. Trebuie un tratament agresiv ca să o oprim din cale. Plămânii sunt clari și încă neatinși, iar asta este foarte bine.“

Dr. Yang a aruncat apoi o privire spre ecranul computerului să vadă fișa mea din ultima vreme. A văzut că ,,am sărit“ peste vizita de după analizele examenului anual din septembrie. Nu s-a supărat, ci doar a zâmbit ironic, deși pierduse plata de la serviciile de asigurare socială pentru vizita aceea. ,,Dacă mori din virusul ăsta, mori sănătos, pentru că analizele de atunci au fost bune“. Mare lucru să ai ca doctor un prieten chinez creștin!

Rapaus la pat! Ușor de zis, greu de făcut.

Nu mi-a fost greu să dorm. Dimpotrivă! Pe lângă antibioticul foarte puternic (și ,,mare“ cât o falangă de la degetul mic), dr. Yung îmi prescrisese și un sirop de tuse, Cheratussin AC“. Ca de obicei, m-am dus pe Internet să văd ce este, ce face și ce strică. Am descoperit că este o combinație între două substanțe chimice: una te face să scuipi urât, iar cealaltă te face să nu-ți fie rușine.

(What is Cheratussin AC (codeine and guaifenesin)? Codeine is a narcotic cough suppressant. It affects the signals in the brain that trigger cough reflex. Guaifenesin is an expectorant.)

În cantități mai mari, dincolo de lingurița mea dozatoare, sau la un sistem nervos obosit, codeina produce halucinații. Michael Blaj, nepotul nostru care va deveni medic peste căteva luni, mi-a spus cu un zâmbet complice că studenții iau siropul acesta și-l pun într-o băutură răcoritoare ,,Seven Up“, transformând-o astfel într-un drog ușor, un fel de ,,Seven High“.

Pe mine, siropul m-a făcut să dorm bine, adânc și să am vise neaștetat de frumoase și de vesele. Aș fi stat așa toată ziua, dacă nu m-ar fi trezit Christina, fata mea cea mare.

Mi-au trebuie câteva clipe să revin la realitate și când am reușit mi-am dat seama că ea venise să-mi ceară ceva, dar era ezitantă, așa cum n-a fost decât în forte puține ocazii, sub anticiparea unui refuz.

(Am crescut fetele noastre așa ca să n-avem nevoie să le refuzăm cererile. Ele au știut ce se poate și ce nu, iar asta ne-a scutit pe toți de tot felul de situații neplăcute.)

,,Nan, Valer a rămas înzăpezit în Missouri și nu poate veni acasă. Mâine trebuie să luăm microbuzul închiriat și să-i ducem pe tineri la munte. Nu știm ce să facem …“

Tinerii de la Bethel, împreună cu cei de la Betania și cu cei din San Francisco plănuiseră să stea toți împreună în cabanele de la Big Bear Lake (Lacul Marelui Urs), situat cam la trei ore de condus de la noi de acasă. Valer coordonase toată aventura aceasta, iar acum, la prima furtună de zăpadă mai mare din MidWest rămăsese pe un aeroport de acolo. Aranjase deja cu compania aeriană să închirieze o mașină și să conducă prin viscol până la Denver, Colorado, iar de acolo să ia un avion care să-l pună în Los Angeles marți seara târziu. Ce facem însă cu tinerii care trebuiau duși până atunci la munte ?

Am înțeles dilema lor și ezitarea din vocea Christinei. M-am rugat urgent, așa cum fac în astfel de situații și mi-a fost adus aminte că am fost și eu cândva tânăr, curajos și fără minte … Mi-am adus aminte că, parcă mai ieri, mergem eu cu părinții lor la tabăra de iarnă …

,,Merg eu cu tine mâine dimineață și luăm microbuzul. Venim acasă, mă culc puțin și apoi mergem să-i ducem pe tineri sus. După aceea, eu vin imediat înapoi, iar Valer ia microbuzul și se suie la munte miercuri dimineața.“
,,Crezi că poți? …“
Parcă ea nu creadea! Altfel n-ar fi venit să mă scoale din toropeala mea de gripat.

Marți dimineața, la prima oră, am fost la ușa biroului de închirieri. Ne-a deschis o doamnă înfofolită, cu ochii roși și fața nedormită. Mă uitam la copia mea feminină fidelă. Când a început să tușească, am scos sticluța mea din buzunar și, ca un complice de pe vremea prohibiției, i-am spus în glumă:
,,Vrei o dușcă?“
,,Nu, a zâmbit ea, am și eu sticla mea în sertar“.

Bine că am dat de o femeie cu simțul umorului … sau poate că era și ea ,,veselă“ din cauza codeinei … Christina s-a uitat uimită la mine, apoi la ea … și a clătinat nedumerită din cap.

+++

Din curtea bisericii am plecat în convoi, care cu microbuzele, care cu minivan-urile, care cu mașinile personale. Eu nu-i conoșteam pe fiecare, mai ales pe cei de la Betania, așa că l-am lăsat pe Codin Barbu, liderul lor, să fie persoana cu autoritate.
,,Hei, ascultați-mă bine toți! Nu vreau să spun de două ori aceleași lucruri! …“
Nu-mi închipui cum ar fi sunat aceste vorbe ieșite din gura mea … Pe Codin însă îl iubeau, îl respectau și-l ascultau toți. Jertfise foarte mult de-a lungul ultimilor ani pentru ei și toți știau asta.

A captive audience

M-am trezit deci la volanul unui microbuz de 12 persoane. Trebuie să vă spun că n-am mai fost ,,cu tinerii“ cam de multișor. Am trecut în altă categorie de vârstă și ei mă țin la distanța unui respect regretabil în astfel de excursii. Alături de mine și pe prima bancă din spate stăteau băieții, iar pe ultimele bănci făceau gălăgie un stol de fete. Ce să fac? Să tac? Să vorbesc? Cum să încep? Andrew Filip, așezat pe scaunul din dreapta șoferului îmi era cunosut, deși venea de la biserica pentecostală. Mai cunoscuți însă îmi erau tatăl lui și bunicul lui, Ioniță, unul din predicatorii buni din zona noastră …Cu Andrew nu purtasem încă niciodată o ,,discuție“ cu cap și cu coadă. Mi-am dat însă seama că Dumnezeu îmi dăruise căteva ore în care să stau de vorbă cu ei și m-am rugat din toată inima să nu fie o ocazie irosită.

Căutând o punte comună, am dat drumul la radioul mașinii. Mașina s-a umplut imediat de sunetele unei melodii dinamice, dar totodată delicată. N-am fost atent la text. Ca să-mi arăt flexibilitatea, am întrebat:

,,Vreți un anumit post?“

,,Lăsați-l aici. Este foarte bun acesta“, au strigat ei în cor. Fără să știu atunci, fixasem la un post creștin ,,borderline“ pe care unii părinți nu-i lăsau să-l asculte acasă. M-am uitat în retrovizoare și le-am văzut pe fete chicotind, iar pe băieți cu sprâncenele ridicate. Cumva, crescusem instantaneu în ochii lor … Ceea ce nu știau ei era că am deschis radioul la întâmplare, iar întâmplarea făcuse ca nepoți mei să asculte exact acest post când adusesem microbuzul acasă de la biroul de închiriere … Bineînțeles că nu le-am explicat. Dumnezeu lucrează pe căi ciudate …

Cu băieții am început să vorbesc despre … mașini. Unii aveau deja 15 ani și jumătate și începuseră pregătirile pentru carnetul de conducere. M-au întrebat cum era pe vremea mea. Hei … Pe vremea mea, pe la 14 ani ți se dădea Buletinul de identitate.

,,Dar permisul de conducere?“
,,Noi n-am avut problema asta. Părinții noștri n-au avut mașini. “
,,Serios? Și cu ce mergeați?“

Mi-a venit să le spun: ,,Cu avionul personal“, dar n-am vrut să tai puntea la jumătatea apei, așa că le-am spus despre celebrele mijloace de transport în comun.

Un băiat pe care-l simpatizez în mod secial a schimbat subiectul și m-a întrebat:
,,Cum faceți să memorați pasaje din Biblie sau din cărțile pe care le citiți?“
I-am spus că fiecare om este altfel și că memoriile sunt foarte diferite. Eu n-am memorie fotografică …“
,,O fată de la noi de la școală are memorie fantastică. De o vârstă cu noi este deja în anul doi la universitate!“ a sărit Andrew în discuție.
,,Eu, am continuat, nu am așa ceva, dar am observat că rețin neașteptat de bine lucrurile care îmi plac. M-am schimbat între timp, dar țin minte și acum înjurături ale grupului nostru de șmecheri din cartier. Țin minte și fraze pentru ,,agățarea fetelor“. Una era cam așa: ,,Domnișoară, credeți în dragoste la prima vedere? NU?“ Atunci trebuie să ne mai întâlnim odată“.

Au râs cu poftă și mi-au dat câteva din frazele folosite de ei astăzi: ,,Dac-ai fi o melodie, te-aș fredona ziua întreagă. N-am însă decât refrenul numelui tău pe care-l repet ca pe-un descântec“ …

,,Hei, mi-am zis în mine, copiii ăștia au evoluat între timp și ne-ar putea da clasă celor cu metodele noastre de altădată …“

L-am sunat pe Daniel Șarlea care locuiește în zonă, ca să-l întreb pe unde s-o apuc mai bine spre Big Bear Lake. Mi-a răspuns imediat și mi-a indicat traseul optim, numai că nu l-am auzit prea bine … Momentan se găsea pe undeva prin dealurile de lângă San Francisco … și convorbirea noastră s-a întrerupt.

Între dragoste și doctrine

Darius Stoica a schimbat iar direcția discuției spre lucruri mai sfinte și m-a întrebat:
,,Cred că abia așteptați Marea conferință din Februarie?“
,,Nu prea. Mai e mult până atunci. Dacă mi-ar promite cineva un ospăț în Februarie nu mi-ar ține de foame și de sete nici azi, nici mâine … Până să-i ascultăm pe John MacArthur, pe Piper și toți ceilalți trebuie să mâncăm în fiecare zi, iar eu am primit de la Domnul așa de multe binecuvântări în zilele acestei  Sărbători a Întrupării, că am și uitat de Februarie …“
,,Da știu că vă place Piper …“ a insistat el.
,,Bineînțeles“, i-am răspuns eu.
,,Care din cele cinci puncte ale calvinismului vă plac cel mai mult? Le credeți chiar pe toate cinci sau numai pe unele dintre ele?“
,,Le cred pe toate cinci, șase, șapte, opt sau câte or fi ele … dar pe Piper nu-l iubesc din cauza doctrinelor. (Imprecizia mea i-a șocat, așa cum tocmai intenționasem). Pe un om îl poți respecta pentru convingeri, dar de iubit, îl poți iubi numai pentru caracter. Asta te cucerește. Hai să vezi cum a fost cu Piper …

Silvia Tărniceriu a fost invitată să depună mărturie în biserica lui. A ascultat-o vrăjit și s-a lăsat învăluit în îmbrățișarea aia pe care numai inima mare a Silviei o putea produce. După biserică, a invitat-o la masă la el acasă. Era doar Silvia și familia lui Piper. Au vorbit iar până noaptea târziu. Silvia a râs și a plâns, dar a răspuns la toate întrebările lor. La sfârșit, Piper s-a ridicat și i-a zis Silviei:
,,Uite în camera aceea vei dormi. Este camera ta. De astăzi înainte, de oriunde ai fi în lumea asta, oricând, la orice oră din zi și din noapte, poți veni să te odihnești aici. Este camera ta.“
Credeți că Silvia l-a îndrăgit pe Piper pentru cele cinci puncte ale calvinismului? Adevăratul creștinism este acolo unde ,,the rubber meets the road“, în caracterul vieții de fiecare zi. Eu cred că asta contează.

(M-a întrebat cineva dacă am de gând să-L întreb pe Domnul Isus, când voi sta în fața Lui despre predestinare și liber arbitru. I-am răspuns că atunci când voi privi ochii aceia mari și luminoși ca două izvoare de eternă bunăvoință, astfel de întrebări mi se vor părea cu totul ,,depășite“ și ,,deplasate“. (Am simțit deja așa ceva când am stat în preajma fratelui Richard Wurmbrand).

Cu cât serpentinele agățate de munte ca beteala pe pomul de crăciun urcau mai sus, cu atât zăpada era mai mare pe marginea șoselei. Fără să le spun de ce, în amintirea altor excursii când făceam și eu cam aceleași lucruri, am tras mașina pe dreapta și le-am spus băieților: ,,Cred că fetele s-ar ,,bucura“ să le faceți cadou niște zăpadă, ce ziceți?“ Ce a urmat vă puteți imagina … Andrew însă m-a uimit iarăși:
,,Vai, ce rece e! Nici n-am știut că zăpada este așa de rece!“
Deh! Băieți răsfățați din Califonia de sud …

Când am ajund la Biserica metodistă din Big Bear Lake, locul de întâlnire și de desfășurare a serviciilor de capelă, am aflat că tinerii din San Francisco veniseră mai devreme și că erau deja la cabana lor. Ne-am dus și noi s-o vedem pe a noastră și să semnăm contractul cu proprietara. Mare surpriză!

Cabana a fost cu mult peste așteptările noastre. De fapt, a fost prima cabană construită din bârne în care am intrat vreodată. Aranjată pe trei nivele, cu balcoane în toate părțile, cu grătar de friptură, cu băi cu jacuzzi mai la fiecare cameră, cu sală de jocuri, cu … cu … Eu m-am prăbușit însă pe un fotoliu și am așteptat clipa când mi se va da voie să fac calea întoarsă, de data aceasta la vale, pe întunerec.

Am închis puțin ochii. Îmi treceau pe dinainte faruri de mașini, amestecate cu scene din excursiile noastre de altă dată din România, cu cabanele de acolo, cu ,,sacii noștri de dormit“ făcuți din pături cusute peste cearceafuri înfășurate (în România nu existau pe atunci astfel de delicatețuri capitaliste), cu dormitul nostru pe dușumele tari, în camere care aveau răsuflători pe la coțuri, cu geamuri crăpate prin care vântul stătea de vorbă cu noi în rafale, … cu hrană din cutii de conserve și băuturi din zăpadă topită, cu cântece, cu glume, cu veselie, cu bucurie și cu o nedormită, dar neobosită tinerețe care atunci, ca și acum, se credea eternă …

Drumul la vale este mai periculos noaptea pentru că ce s-a topit ziua îngheață seara și te trezești dintr-o dată că o iei cu mașina pe alături. Mi-era teamă. L-am rugat pe Codin, pe George Ursache (care venise deja de două zile la o altă cabană) și pe băieții din jur să stăm puțin de vorbă cu Domnul. S-au rugat și pentru drumul meu, mai ales că vedeau starea mea, și Domnul i-a ascultat.

Am coborât ,,în coloană“, la pas, așa că singurul lucru pe care a trebuit să-l fac a fost să mă tot uit la numărul mașinii din față și să fiu atent să nu mă apropii prea mult de el. Din când în când, în câte o răriște, îmi ridicam privirile dincolo de vârfurile brazilor ca să privesc luminile caselor de pe versanți și de pe coama munților … Cred că siropul mi-a jucat iar feste … Într-un târziu mi-am dat seama că nu erau lumini de case, ci stele mari cât pumnul, luminile altor case de dincolo de bolta cerului, lumini pe care noi, blestemați să trăim în marile aglomerări urbane nu avem ocazia să le vdeam decât foarte rar în viață.

M-a sunat înapoi Daniel Șarlea. A vrut să terminăm cumva convorbirea anterioară … Mi-a spus că se bucură să ne știe la Big Bear Lake și că va veni și el să stea cu noi. Dany este ,,de-al nostru“ fie că suntem de la Bethel sau de la Betania. I-am spus ceva despre boala mea și l-am anunțat că eu n-am să fiu sus la munte, dar vor fi patru grupe masive din biserica noastră. ,,Eu rămân la Bethel cu bătrânii, i-am spus eu. Este o șansă rară. În seara de Anul Nou voi fi, pe drept cuvânt, cel mai tânăr din adunare …“

A râs cu poftă. M-a înțeles și nu m-a compătimit. Sper să mă înțelegeți și dumneavoastră. Și dacă ceva vi s-a părut deplasat, am o scuză: puneți totul pe seama halucinațiilor produse de teribilul meu sirop de tuse.

(Mai multe poze din camp aici)

Categories: Amintiri