În contextul articolului meu despre ,,Marea Manipulare“, iată un excelent articol de analiză apărut pe ,,Contributors“.

Ciocnirea civilizațiilor sau vina omului alb : două viziuni eshatologice folosite în discursul despre atacurile din Paris

Am observat două tipuri de reacții în fața evenimentului din Paris, una vine dispre perpectiva conservatoare și anunță un conflict al civilizațiilor, cealaltă vine dinspre stânga și imaginează cauze strict politice, care refuză să dea religiosului vreo importanță. Să le luăm pe rând.

Suntem în luptă, în luptă clară și definitivă între două culturi incompatibile, această luptă nu are cum să se termine într-un armistițiu, doar în victoria uneia dintre cele două culturi asupra celeilalte. Această perspectivă asumă presupoziția că una dintre culturi este superioare ceilalte și este gata să se bată pentru instaurarea acestei supremații.  Cine sunt cele două tabere în conflict nu este foarte clar, evident este că, potrivit perspectivei celor care susțin această viziune, una reprezintă binele în istorie și celaltă răul.

O primă încercare de definire a taberelor ar pune creștinismul, cu toate consecințele sale într-o tabară și islamul în celaltă. Când spun toate consecințele sale, spun inclusiv consecințele atee și agnostice, posibile printr-o secularizare a creștinismului. Islamul, adevărata credință, critică atât capitalismul cât și o religie incompletă, precum creștinismul. Chiar dacă civilizația europeană, cu formele ei de manifestare creștină și atee nu ar vrea să intre în conflict cu islamul, acestea se văd obligate să reacționeze pentru că sunt atacate.

O a doua încercare de definire a taberelor, non religioasă de data aceasta ar fi civilizația democratică versus barbaria. Evident,  în acest caz, islamul nu intră ca paradigmă culturală în categoria barbariei, din contră, întreaga istorie medievală ne stă mărturie despre modul în care islamul este creator de civilizație, iar a pune semnul egal între islam și barbarie e doar semn de incultură crasă. Există însă anumite elemente radicale ale islamului care vor să distrugă occidentul, așa cum apare în comunicatul Daech. Occidentul în întregimea lui este rău și merită, nu cucerit, ci distrus. Astfel se explică de ce victimele atentatelor nu mai sunt jurnaliști care au ironizat islamul sau consumatori de produse kușer. Oricine duce modul de viață occidental ieșind vineri seara la restaurant cu prietenii sau la un concert, chiar și un musulman, ia parte la o civilizație care trebuie aneantizată.

Acest mod de raționare care plasează două mari grupuri în conflict este inspirat din logica de tip apocaliptic care are în vedere confruntare la finalul istoriei din valea Armaghedonului. Logica politică de tip conservator, așa cum a fost teoretizată de Carl Schmitt citește în orice relație politică separarea radicală între amic și inamic și prevede o batălie finală a istoriei. Europa știe că acest tip de logică este periculoasă, pentru că a mai utilizat-o în trecut în timpul cruciadelor și a războaielor religioase, de aceea, uneori evită să declare pe față și direct ciocnirea civilizațiilor. Când lumea este împărțită în cele două tabere care stau să se confrunte, violența nu mai poate fi evitată, victime inocente colaterale vor apărea. Vine însă un moment, cum s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care neutralismul devine imposibil,  și fiecăruia i se cere să dea seama de valorile în care crede.

Dacă însă acceptăm ca adevărată logica creștină a Apocalipsei după Ioan, lupta finală a istorie se va duce nu între două religii, ci între Antihrist și Hristos, iar Antihristul urmează să iasă dintre creștini, deci dușmanul final este Satan și nu islamul. Evident s-ar putea spune că de fapt în spatele islamului, tratată ca o altă erezie creștină, se asunde Satan, dar argumentul merge un pic prea repede.

Creștinismul nu este la prima confruntare cu islamul și nici măcar în secolele VII-XI nu s-a grăbit să identifice civilizația musulmană cu răul absolut în istoriei. Texte apocaliptice au fost folosite ca să identifice islamul, cu pedeapsa lui Dumnzeu pentru păcatele poporului său încă din secolul VII, dar aceste texte vorbesc despre o domnie foartă scurtă a islamului, acesta fiind înfrânt de forțele creștine. Puterea sarazină va trece, ca oricare alta și abia după înfrângerea ei, vom avea de-a face cu adevărata bătălie[1]. Iar dacă în secolul VII căutătorii de apocalipsă nu s-au grabit să identifice islamul cu Antihristul, nu o să o facă creștinii domoli și corecți politic de secolul XXI.  Ramâne varianta războiului între civilizația luminată, tolerantă și plurală și o formă de barbarie care nu acceptă alteritatea.

În dorința lor de a își face mea culpa pentru colonialism și pentru dominația omului alb european, stânga a inventat multiculturalismul care susține că toate civilizațiile sunt la fel de bune. Nu există nici un drept al unei civilizații de a se considera superioară alteia și prin urmare de a își exporta valorile. Orice formă de a exporta propria cultură în fața altora este o formă de violență și dominație și trebuie respinsă. Una dintre consecințe este apărarea a tot ceea ce este diferit, diferența este bună ca diferență, minoritățiile de orice tip, trebuie apărate. Consecința filosofică a acestei abordări este relativismul, nu există o diferență obiectivă între bine și rău, există bine și există rău din perspectiva culturii mele, dar nu trebuie să ne așteptăm ca aceleași distincții să fie valabile în altă parte. Iar Europa, nu are dreptul să impună propria ei viziune despre bine în fața altor culturi, chiar dacă acele culturi promovează arderea de vie a văduvei împreună cu soțul defunct sau mutilare genitală a fetelor.

Auzim următorul discurs, terorismul este regretabil, dar Franța este de vină pentru politica sa în Siria. Franța culege ce a semănat, politica externă a Franței de intervenționism este vinovată pentru terorism. Terorismul nu este altceva decât o reacție la încercările europenilor și americanilor de a exporta democrația și capitalismul în Orient și de a nu îi fi lăsat în pace pe locuitorii din acele părți ale lumii. Anarhia teroristă este singurul răspuns ce ar putea atrage atenția asupra dezastrului produs de țările occidentale în Orientul Mijlociu. Acest tip de reacție subliniează că Franța a atăcat la rândul său oameni nevinovați în Siria, Liban și Afganistan. Nu vreau să judec politica externă a Franței, a o judeca presupune deja a lua poziție pentru o viziune de stânga sau una de dreapta, ce vreau să observ în acest articol este modul de argumentare al acestei tabere.

Gestul de a arăta către victimele pe care Europa le-a făcut în alte părți ale lumii, atunci când se vorbește de victimele de Paris, presupune recunoșterea tacită a existenței unui război. Occidentul a încercat să își extindă dominația economică și politică în Orient, pentru a face acest lucru a folosit discursul exportului democrației. Din nefericire, exportul democrației nu s-a făcut într-un mod pacific, iar azi orientul își ia revanșa pentru victimele colaterale.De data aceasta, stânga cere schimbarea politicii externe europene în ceea ce privește Orientul mijlocuiul și rezolvarea conflictului israeliano-palestinian.

Există două presupoziții interesante ale acestui discurs ce pune accentul pe politica externă. Una este că suntem în război, e adevărat un război început de partea occidentală, dar un război care s-ar putea opri prin schimbarea politicii externe, fiecare ar trebui să își vadă de valorile și treburile lui, la el acasă. Am putea trăi în pace dacă Occidentul nu ar mai dori să lumineze alte state; dorință venită din pură tentație de a domina. În ultimă instanță ceea ce cere acest tip de discursc este non reacția occidentului în fața atacului terorist, ca și cum, facându-și mea culpa, pentru toate erorile din trecut ale omului alb agresiv și încetând să se implice în Orient, brusc pacea va domni pe pamânt.

Și aici avem o logică de tip creștin secularizată, pacătosul care își cere iertare, va fi mântuit, istoria îl va ierta pentru că a fost capabil să își recunoască crimele iar purificarea lui interioară va aduce cu sine purificarea interioară a lumii. Și acestă tabără folosește un discurs eshatologic, lumea este în pericol să se destrame în cea mai cumplită dintre apocalipse. Semnele sfârșitului pot fi văzute, e suficient să deschidem televizorul sau ziarul. Această catastrofă finală poate fi evitată atât timp cât cei vinovați au curajul să își recunoscă vina istorică. Pura recunoștere a vinii (și poate niște compensații materiale) poate restabili balanța universului. Recunoșterea păcatelor duce la iertarea lor, iar iertarea păcatelor presune intrarea în Impărăție.

Un alt element al acestui discurs prespune elimnarea totală a religiei dintre factorii care ar putea să fie responsabil pentru cele întâmplate. Radicalismul islamic este eludat ca și cum nu ar exista și ca și cum grupările teroriste nu s-ar fi revendicat de la voia lui Allah. Pentru a nu jigni viziunile religioase diferite, acest discurs nu spune nici măcar că teroriștii au deturnat adevăratul sens al islamului, religie a păcii, cât că religia nu joacă nici un rol. A spune că anumite interpretări ale islamului sunt mai corecte ca altele, ar presupune asumarea unei perspective non-multiculturaliste în care o viziune asupra lucrurilor ar fi superioară altora, ceea ce ar putea justifica un conflict între viziuni asupra lumii, situație inaceptabilă pentru adepții multiculturalismului.

Nu știu dacă suntem într-un război al civilizațiilor sau dacă faptul de a bomborda Siria ajută la restabilirea echilibrului, mă rezum doar la a pune în lumină presupozițiile eshatologice ascunse ale celor două tipuri de discursuri cu care avem de-a face în fața atacurilor teroriste din Paris.

[1] Jean FLORI, L’islam et la fin des temps, Seuil, 2007, p. 128-147.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Categories: Uncategorized