(de la Rodica)

Ma lamentam deunazi… parca nu-i drept cind necazurile vin unul dupa altul. Si cind esti prins in virtejul lor, al necazurilor… pare pentru un timp ca nu-i iesire, nu-i scapare, nu-i nadejde… de nicaieri. Si totusi, El ne trece prin necazuri asa cum i-a trecut pe evrei prin Marea Rosie… si ne scoate “uscati” din marea tuturor ingrijorarilor.

Asa vorbeam cu fiica mea cea mica pe care o asteapta o operatie grea pe 16 luna asta. Bunicul ei, tatal meu – si el este slabit din cale-afara. El, stilpul, nadejdea, puterea familiei… a ajuns la virsta cind stilpii tremura si luminile sint gata sa se stinga… si casa lui paminteasca asteapta odihna. Ce oare sa-i mai spun fiicei mele sa o incurajez cind si eu tremur parca de grija zilei de miine? Si totusi, alaturi de mine pe scaunul din fata al masinii, cu ochi mari, tristi, obositi… fetita mea draga asteapta mingaiere, incurajare… speranta – de la mine. Si eu… tremur si eu ca o frunza in bataia vintului!

Dar… cautind ceva in minte sa ii spun… mi-am amintit de evrei si de cei 400 de ani de robie in Egipt… si de plecarea lor si de trecerea Marii Rosii… si inca de peripetiile care au urmat. Si am inceput sa-i povestesc…

….“Nu a fost un “drive through”… ca la Sturbucks… ii spun eu… comanzi si astepti la fereastra sa iti dea ce ai comandat… si astepti ca ceasca de cafea sa fie exact dupa reteta ce le-ai dat-o… nici mai dulce, nici mai tare, nici mai calda… si cu mirodeniile precise… nici mai mult, nici mai putin… Vezi tu, fetita mea… viata noastra este mai degraba ca iesirea din Egipt… cu absolut toate peripetiile ei…”

Si am inceput cu Deb sa ne imaginam iesirea din Egipt… calabalicurile, mersul pe jos… lipsa de  …

(mai mult)

P.S. – Ne rugăm împreună pentru Deb și Rodica

Categories: Amintiri