foto

Am auzit de toate în ultimul timp, de la plângeri gesticulate stereotip până la reacții oneste și necosmetizate și nemediatizate ale suferinței. Și, la urma urmei, cum alini pierderea cuiva? Cu o vorbă? Sau cu un gest? Nu există, pe moment, accesorii umane să țină loc de viață, de destin… de dor. Încercări, da. Dar atât.

E bine să ne spunem părerea, e bine să plângem, să ne rugăm, să argumentăm diverse luări de poziție, să gândim și să răzgândim, într-atât de mult încât situația prezentă să devină un fel de kilometru zero, o criză ce își găsește revelația, semnul, indicatorul spre Înainte. Post-factum e inutil să debităm soluții ori să punem scenarii în mașina timpului: … dacă erau stingătoare, dacă erau mai multe uși, dacă tinerii stăteau acasă, nu în club… Degeaba, nimic nu mai putem deturna, nimic nu mai putem face pentru victime. Rămâne, salvator, un…