“Mai e şi ceva de învăţat, nu numai de văzut, pe lumea aceasta” Constantin Noica

La ceva vreme după Turneul Cireşarii Sud frământ amintiri. Cumva sudul ţării e ca blogul meu. Încremenit pe aceiaşi pagină. Refrenul unui cântec creştin spune: “eu stau şi aştept să se întâmple ceva…!”, iar după o vreme înţeleg că singurul lucru care se întâmplă e… că stau! De câte ori mă gândesc la ceea ce a fost, mă surprind privind pierdut în zare, cu gândul să mă sprijin de ceva ca să nu mă ia cu ameţeli.

În fiecare seară Vladimir s-a chinuit să doarmă. Pe lângă faptul că e nocturn, e şi matinal. Înfricoşător…! Nedormiţi, presaţi şi derutaţi de ceea ce vedeam zilnic. Aşa s-a ajuns la formula cu diazepamul. Puţină odihnă furată nopţii. La Galaţi seara, târziu, după ce am trecut cu bacul separaţi, mă pregăteam să recuperez microbuzul cu instrumente. Cu un red bull lângă mine, făceam calcule. E 23:30. Până vin ei, până ajung eu, până ne întâlnim şi îi conduc la locul unde eram cazaţi se face 1:30 dimineaţa. Deci pot să îl beau. Efectele se vor risipi până termin. Tot calculând l-am văzut pe Vladimir că îşi ia diazepamul cu red bull-ul meu. E una dintre revelaţiile acestui turneu.

Între diazepam şi red bull e de fapt povestea sudului. O toropeală sâcâitoare a bisericii. Toropeala de a doua zi, cea după ce ai luat diazepamul ca să dormi. Altminteri dacă stai treaz şi te gândeşti la ce se întâmplă, îţi creşte barba automat. De necaz, de durere. Durerea unui sud în care oamenii nu sunt religioşi. Sunt pur şi simplu truditori. Problema sudului nu e aceea că trebuie să lupţi contra religiozităţii oamenilor. Mulţi nu o au. Acolo oamenii luptă pentru existenţă. Cultivarea sentimentului religios e o aventură. Nu poţi construi pe o educaţie spirituală, oricum ar fi ea, fiindcă lipseşte. E nevoie de un mesaj axat pe problemele de viaţă curentă şi de o manifestare a puterii lui Dumnezeu în şi prin biserică.

Materialism, filosofii la colţul birtului, viaţă amestecată cu seminţe de floarea soarelui, ocultism, misticism şi multă lene! Iată pictograma unui sud mâncat de Bărăgan. Fără evlavia sădită de o bunică credincioasă, fără o cultură evanghelică ca în Ardeal, sudul apare ca o zonă în care puterea lui Dumnezeu şi un mesaj realist, cu răspunsuri concrete, sunt necesare. Slujitorii sunt insomniaci datorită greutăţilor mari. Fiecare cu diazepamul lui caută să supravieţuiască. Duminica sau la câte un eveniment, un red bull rezolvă problema. Organismul a slăbit. Funcţiile motorii sunt la jumătate. Prospeţimea viselor dumnezeieşti e înlocuită cu un energizant pământesc. Dezamăgiţi, lăsaţi singuri, fără susţinere, cei mai mulţi dintre slujitori trăiesc cu diazepam şi red bull.

Nicăieri în ţară nu este mai multă izolare ca în sud. Slujitorii stau şi aşteptă să se întâmple ceva. O viziune la nivel de sud nu există. Slujitorii sunt fiecare cu cutia lui, cu biserica sa. Resurse fenomenale sunt ignorate. Nu sunt ochi pentru ele. Tineretul e ca un vulcan care stă să erupă. S-a creat o mentalitate de clientelism, de aservire a omului de către om, de aşteptare a ceva sau cuiva. Parcă am fi clienţii, nu slujitorii lui Hristos. Neputinţa e peste tot. Cu atâtea justificări. Nu sunt oameni. Nu sunt slujitori. Nu sunt bani. Oamenii sunt împietriţi. Bisericile sunt divizate şi preocupate doar de propria firmă. Respectul între slujitori care conferă demnitate şi bucurie este înlocuit de aservire şi neînţelegeri. Marea viziune este scaunul propriu şi nu tronul Împărăţiei. Paradoxul stă în faptul că există resurse, că unul şi acelaşi slujitor dezamăgit, toropit, insomniac poate deveni peste noapte

un slujitor plin de speranţă, proaspăt, treaz. Am văzut asemenea transformări.
Undeva în Galaţi, mergând pe stradă am văzut o tonetă care vindea bragă şi îngheţată. Grupul cireşarilor nu ştia ce este braga. Toţi au cumpărat îngheţată. Cu nume sofisticate, culori aprinse şi etichete strălucitoare. Eu şi Vladimir am luat bragă. Un produs românesc din moşi strămoşi. Natural, cu iz de Creangă şi Fănuş Neagu. Am încercat braga românească. Nu toţi. Unii nu au avut curajul. Vladimir a băut pe nerăsuflate. A mai luat… la pachet. Eu am băut, dar nu cu nesaţ. Parcă cea de Moldova e mai reuşită. Socata îmi place mai mult. Braga a fost cea de-a doua revelaţie.

Dumnezeu ne-a dat un Vladimir Pustan. Şi nu numai. Atâţi oameni valoroşi slujesc Domnului. Dumnezeu ne-a dat o ţară deosebită, un spaţiu creştin, cu valori conservate în spaţiul mioritic, cu bragă şi socată românească, cu zacuscă şi mâncare de urzici. Şi noi alergăm după soluţii de import. Îngheţata pe care am cumpărat-o a fost cea mai mare păcăleală. Arăta bine, promitea mult. Apă îngheţată cu minciună de căpşuni sau fistic sau mai ştiu eu ce. Dumnezeu ne-a dăruit resurse. E nevoie doar de unitate creştină. De întoarcerea la valorile şi crezul creştin. De credinţa că Dumnezeu lucrează cu noi şi prin noi, slujitorii Săi. De evanghelizare 100%. Ne-am instituţionalizat. Ne-am domnit. Am creat fel de fel de reguli şi structuri. Am făcut din pastor un boier. Reflectoarele sunt mai importante ca lumina lui Hristos.

Ce e de făcut? O porţie de bragă ar rezolva problema. Adică să ne uităm în propria curte pentru a găsi soluţii. Să ne punem nădejdea în Dumnezeul care iubeşte România. Să ne întoarcem noi, slujitorii, la Dumnezeu, cu post, plâns şi mărturisire. Şi apoi să îndrăznim. Să mergem cu făgăduinţele lui Dumnezeu ca sub un steag. De dragul lui Hristos. Vom primi putere. Vom primi mesaje. Simplitate, naturaleţe şi credincioşie. Urăsc diazepamul că mă toropeşte. Mai bine nu mai dorm şi mă rog şi strig şi plâng. Urăsc red bull-ul că este un energizant de import care te lasă după consumare epuizat şi năuc. Mai bine bragă. E naturală. E simplă. E românească. E mai la îndemână. Cu alte cuvinte, ce avem noi trebuie folosit. Unindu-ne, rugându-ne, postind şi iubindu-ne unii pe alţii şi împreună pe Dumnezeu.

Florin Ianovici

Categories: Articole de interes general