(Pentru cei ce ne însoțiți în studiul prin cartea Faptele Apostolilor, am mai adăugat ceva la capitolul 9)

Suntem doar la începutul mișcării convertițlor la Christos. Numele lor încă nu este acela de ,,creștini“, ci de ,,ucenici“, adică oameni dispuși să învețe de la Christos (Fapte 9:10,19,25,26). Unul dintre acești ,,ucenici“ a fost Anania. Pe el l-a ales Dumnezeu să fie curierul care să-l inițieze și să-l înștiințeze pe Saul de schimbările petrecute în viața lui. Cunoscând faima de prigonitor al lui Saul, Anania s-a arătat la început sceptic și n-a fost bucuros să primească misiunea pe care i-o încredința Domnul:

,,În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: „Anania!” „Iată-mă, Doamne”, a răspuns el. Şi Domnul i-a zis: „Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă. Şi a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea.”
 „Doamne”, a răspuns Anania, „am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim, ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.”

Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Fapte 9:10-16).

Cât de stânjenitoare trebuie să fi fost această primă întâlnire dintre Saul și ucenicii pe care venise să-i prigonească!

,,Anania a plecat; şi, după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.” Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi, şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat. După ce a mâncat, a prins iarăşi putere. Saul a rămas câteva zile cu ucenicii care erau în Damasc“ (Fapte 9:17-19).

Convertirea lui Saul din Tars a urmat toate treptele prin care au trecut și ceilalți convertiți. Mai întâi a fost întâlnirea personală cu Christos prin care a primit credința. Apoi credința aceasta a produs pocăința, iar pocăința a adus ascultarea poruncii de a fi botezat și umplerea cu Duhul Sfânt. Nu ni se specifică dacă apostolul a vorbit în limbi noi ca cei dela Rusalii, dar asta nu înseamnă că a fost mai puțin plin de Duhul Sfânt ca alții. Plinătatea Duhului primit i-a dat ghes imediat să depună mărturie.

Cât de uimiți trebuie să fi fost ucenicii din Damasc să-l audă vorbind despre întâlnirea personală pe care a avut-o Saul cu Domnul lor:

,,Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei ce-l ascultau rămâneau uimiţi şi ziceau: „Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim, printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?” Totuşi Saul se întărea din ce în ce mai mult şi făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul“ (Fapte 9:20-22).

Cât de mânioși trebuie să fi fost iudeii care-l așteptaseră ca asociat în încercarea de reducere la tăcere a mesajului despre Christos și l-au văzut unindu-se cu ei în propovăduirea mesianității Celui înviat:

,,După câtva timp, iudeii s-au sfătuit să-l omoare, şi uneltirea lor a ajuns la cunoştinţa lui Saul. Porţile erau păzite zi şi noapte, ca să-l omoare“ (Fapte 9:23-24).

Prigonitorul a ajuns prigonit, iar vânătorul a ajuns să fie vânat! Cât de repede s-a adeverit înștiințarea trimisă de Dumnezeu prin Anania: ,,Și-i voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu“.

Cât de umilitoare a fost plcarea lui Saul din Damasc în comparație cu intrarea făloasă pe care și-a închipuit-o când se apropia de cetate!

,,Dar, într-o noapte, ucenicii l-au luat şi l-au coborât prin zid, dându-l jos într-o coşniţă“ (Fapte 9:25).

De ce a rânduit Dumnezeu astfel? Probabil că toate aceste ,,amănunte“ au avut menirea să-l învețe pe Saul smerenia. Domnul Isus care i s-a rătat pe drum n-a mai revenit ca să-i spună ce trebuie să facă, ci l-a dat pe mâna unui anonim oarecare din Damasc, Anania.  A trebuit să asculte de acesta ca un copil docil și să împlinească tot ce i s-a spus. A trebuit să întâmpine scepticismul fraților lui din Damasc, iar apoi a trebuit să accepte să fie scos pe furiș, noaptea, din Damasc. Cel ce s-a apropiat triumfător de cetate călare pe cal a trebuit să părăsească Damascul ascuns într-o coșniță, scăpat de la moarte de chiar aceia pe care venise să-i condamne la moarte … Semețul Saul din Tars, purtător în simetrie al numelui unui semeț care a refuzat pocăința la vremea lui, împăratul Saul, a devenit peste noapte umil și ascultător. Nu-i de mirare că ucenicii de atunci l-au poreclit foarte repede ,,Pavel“, adică ,,cel micuț“. S-ar putea la fel de bine ca această poreclă să-i fi fost dată și din cauză că era mic de statură. Asta i-a și îngăduit să încapă într-o ,,coșniță“!

,,Atunci, Saul, care se mai numeşte şi Pavel, …“ (Fapte 13:9).

Cineva spunea că oameni de valoare nu se ,,cunosc“, ci se ,,recunosc“. Deși ucenicii din Ierusalim s-au îndoit de autenticitatea convertirii lui Saul, a existat un levit cu ochi ager și cu inimă mare care l-a luat pe creditul lui și l-a ,,impus“ grupului de credincioși din Ierusalim. Se numea Iosif, dar ucenicii l-au poreclit (se vede că era o adevărată modă să-și pună porecle!) după atitudinea lui binevoitoare față de cei aflați în probleme, ,,Barnaba“, adică ,,fiul mângâierii“:

,,Iosif, numit de apostoli şi Barnaba, adică, în tălmăcire, „fiul mângâierii”, un levit, de neam din Cipru, a vândut un ogor pe care-l avea, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor“ (Fapte 4:36-37).

Omul acesta a spulberat neîncrederea ucenicilor, l-a dus pe Saul să fie ,,verificat“ la apostoli și l-a promovat în lucrarea de evenghelizare, mai ales în sectorul evreilor care vorbeau limba greacă. Probabil că nici Barnaba, asemenea lui Petru, nu vorbeau prea bine această limbă ,,străină“ în Israel.

Cât de mare trebuie să fi fost ura evreilor din Ierusalim față de Saul! Mai mare chiar decât a evreilor din Damasc! Că doar ei îi dăduseră scrisorile de împuternicire cu care plecase acolo în vânătoarea de ucenici ai Nazarineanului!

,,Când a ajuns în Ierusalim, Saul a căutat să se lipească de ucenici, dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic. Atunci, Barnaba l-a luat cu el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum, pe drum, Saul văzuse pe Domnul, care i-a vorbit, şi cum în Damasc propovăduise cu îndrăzneală în Numele lui Isus. De atunci se ducea şi venea împreună cu ei în Ierusalim şi propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului. Vorbea şi se întreba şi cu evreii care vorbeau greceşte, dar ei căutau să-l omoare“ (Fapte 9:26-29).

Toată râvna lui Saul, toată elocința lui și toată îndrăzneala lui n-au folosit aproape la nimic! Saul este exponentul lucrătorilor ,,cu potențial“, dar fără prea mari rezultate la început. Tebuie să o spunem pe față și răspicat: prima încercare de intrare în lucrarea Domnului s-a sfârșit pentru Saul cu un mare ,,fâââsss“ … În primejdie de moarte în Damasc, a ajuns să fie în primejdie de moarte și în Ierusalim … Nu este de mirare că apostolii i-au dat un sfat adecvat: ,,Du-te acasă, băiete! Și stai acolo până ce te vom chema noi. Că dacă Domnul are nevoie de tine, te va chema și de acasă …“

,,Când au aflat fraţii de lucrul acesta, l-au dus la Cezareea şi l-au pornit la Tars“ (Fapte 9:30).

Marele Saul, care ,,sufla amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului“ și care ,,făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbați și pe femei și-i arunca în temniță“ a trebuit să treacă prin filierele modelării divine ca să ajungă să poarte pe drept numele de ,,cel micuț, cel smerit“, de ,,Pavel“.

Dumnezeu știa că Saul are nevoie de un asemena tratament și i-l aplică din dragoste, nu din mânie. Dumnezeu știa din ce este făcut Saul, care este semeția firii lui orgolioase și mândre, predispusă la ,,îngâmfare“. Marele Medic îi va mai aplica de-a lungul vieții astfel de tratamente, ca atunci când, după privilegiul descoperirilor cerești i-a lăsat în carne un țepuș și n-a vrut să i-l scoată oricât de mult a cerut-o ,,pacientul“:

,,Şi ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”

Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Cor. 12:7-10).

Luca îl abandonează intenționat pe Saul la Tars și continuă narațiunea din capitolele 9 -11 cu evenimente din activitatea apostolului Petru. Este clar că Luca vrea să-l lase pe Pavel deoparte o vreme, uitat de toți și de toate la … Tars. Și acolo ar fi rămas el mult și bine, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos din Tars. Prin cine? Prin cine altul? Prin același … Barnaba!

Iosif, levitul pocăit, poreclit de ucenici ,,Barnaba“, adică ,,fiul mângâierii“, a fost trimis de la Ierusalim la Antiohia să verifice ,,trezirea spirituală“ care se petrecuse acolo. Când a văzut Barnaba că printre cei convertiți erau și unii care vorbeau doar grecește, providențial, și-a adus aminte de abilitatea de predicator în limba greacă a lui … Saul. Și cum Tarsul era doar la o aruncătură de piatră de Antiohia, Barnaba s-a dus la Tars ca să-l caute; venise vremea. Lucrarea potrivită are nevoie de omul potrivit, iar Barnaba și-a dat seama foarte repede de aceasta. Ceea ce nu știa el era că Antiohia avea să devină centrul lucrării printre ,,cei netăiați împrejur“, după cum Ierusalimul era centrul lucrării printre evrei, iar Saul era destinat să ajungă apostolul Neamurilor, chemat la o lucrare distinctă de cea a celor doisprezece apostoli.

,,Cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirene, care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul. Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul. 

Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg, au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia“ (Fapte 11:19-30).

Titlul de ,,Christos“ este echivalentul grec al termenului ,,Mesia“ și se traduce în românește prin ,,Unsul“:

,,El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (care, tălmăcit, înseamnă: „Hristos”)“ (Ioan 1:41).

Pentru că Noul Testament a fost scris sau tradus în limba greacă, noi ne-am obișnuit cu varianta grecească a evreiescului ,,Mesia“. În Biserica primară din Ierusalim n-a fost însă așa. Urmașii lui Isus din Israel vorbeau limba aramaică, își spuneau unii altora ,,ucenici“, iar credința lor era ,,mesianică“. Evreii credincioși au fost strămoșii ,,evreilor mesianici“ de astăzi. De abea la Antiohia, unde limba dominantă era greaca, ,,ucenicilor“ Domnului Isus li s-a dat numele de ,,creștini“, nume care se va împământeni pe măsură ce numărul convertiților de limbă greacă se va mări, iar cel al evreilor mesianici va scădea.

Iată cum capitolul nouă din Faptele Apostolilor istorisește prin convertirea lui Saul din Tars primul pas făcut de Dumnezeu în planul providențial de mântuire a Neamurilor. Este un capitol din marea tranziție: Saul va ajunge Pavel, Ierusalimul va fi înlocuit cu Antiohia, de la Evanghelia vestită de apostolii Domnului din Ierusalim se va trece la ,,Evanghelia mea“, ,,taina“ aducerii Neamurilor în trupul lui Christos, iar ,,ucenicilor“ li se va spune de-acum înainte ,,creștini“.

Antiohia, noul centru misionar al lui Pavel, a fost teatrul unei înfruntări neamintite de Luca în Fatele Apostolilor. Aici, apostolul Petru a fost prins într-o poziție nu tocmai corectă între libertatea practicată de Pavel și legalismul impus de Iacov la Ierusalim:

,,Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu neamurile, dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?” Noi suntem iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii“ (Gal. 2:11-16).

Incidentul acesta a fost privit de Pavel drept o încălcare a înțelegerii avute cu Petru, Iacov și Ioan la Ierusalim. ,,Vinul cel nou“ propovăduit de apostolul Pavel nu mai avea nevoie de burdufurile vechi și peticite ale iudaismului.

Nu vreau să trecem mai departe fără să notăm că în perioada imediat următoare convertirii lui Saul, el aplecat o vreme din Damasc ,,în Arabia“, unde a avut probabil celebrele lui ,,vedenii și descoperiri cerești“:

,,Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos. Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea şi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti.

Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc. 

După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe nici un alt apostol decât pe Iacov, fratele Domnului.

În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos care sunt în Iudeea. Ele auzeau doar spunându-se: „Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară.” Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea“ (Gal. 1:11-24).

În care parte a Arabiei a stat apostolul Pavel în acei trei ani petrecuți între convertirea lui și suirea la Ierusalim nu ni se precizează. Părerea mea este că el a fost o vreme în partea superioară a Arabiei, Edom și Moab, care reprezenta pe atunci Transiordania locuită de nabatieni și de idumeni. Sub Aretas IV, ei au dominat toată regiunea. Știm că acest Aretas a domnit între anii 9 și 40 d.Ch.

Nabateenii erau urmași ai lui Ismael, iar idumenii erau urmați ai lui Esau. Amândouă neamuri au fost cucerite și convertite cu forța de Hircanus, regele hasmoneu al Iudeii. Mama lui Irod cel Mare a fost o prințesă nabateeană (Kypros), iar Irod Antipa s-a căsătorit cu sora lui Aretas IV (Syllaios). Aceasta este femeia de care a divorțat el ca să se căsătorească cu Irodiada, nevasta fratelui său vitreg, Filip. Această mezalianță a fost condamnată vehement de Ioan Botezătorul, iar protestul lui i-a atras ura Irodiadei și tăierea capului:

,,Căci Irod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în temniţă din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip; pentru că Ioan îi zicea: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de nevastă.” 

Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru că norodul privea pe Ioan ca pe un proroc. Dar, când se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor şi a plăcut lui Irod. De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va cere. Îndemnată de mamă-sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” 

Împăratul s-a întristat, dar, din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă. Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mamă-sa“ (Mat14:3-11).

Există o hartă a regatelor de pe atunci și se poate vedea foarte clar că ,,Arabia“ avea granița de nord aprope de Damasc și includea teritorii din zona nordică a celor zece cetăți grecești (Decapolis) până în peninsula Sinai la sud și la est până în ceea ce se numește astăzi nordul Arabiei Saudite. (Pentru mai multe detalii despre nabateeni puteți citi capitolul ,,Conflicte Iudeo nabateene, din celebrele lui ,,Antichități iudaice“ a lui Iosif Flavius).

Apostolul Pavel s-a dus în Arabia ca să asculte de porunca Domnului Isus care-l trimisese ,,să vestească între Neamuri“ Evanghelia (Gal. 1:16). Lucrarea lui acolo trebuie datată prin anii 32-33 d.Ch., când tensiunile dintre Iudei și nabateeni erau la culme. Nu-i de mirare că Aretas IV a vrut să-l omoare, pentru că propovăduirea lui Pavel era echivalentă cu o încercare de convertire a populației la dogme evreiești:

,,În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea damascenilor, ca să mă prindă. Dar am fost dat jos pe o fereastră într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor“ (2 Cor. 11:32-33).

+++++

Categories: Uncategorized