(Editorial Cireșarii)

Nietzsche înainte de a muri visa viitorul în culori primăvăratice văzând puşi pe tron în locul judecătorului şi a zbirului pe creatori. Prin gratiile de la geamurile spitalului de nebuni, vedea o cetate fericită cârmuită de artişti, un fel de Platonopolis inversat în care politicienii să se ocupe de plantarea florilor în parcuri.

Poeţii ar face mizeria din jurul nostru mai suportabilă aşa cum grecii credeau că în cutia Pandorei pe lângă rele şi păcate a fost vârâtă forţat şi speranţa, pentru ca oamenii să rămână cu mintea întreagă.

E clar că mişcarea evanghelică din România duce o lipsă profundă de poeţi. Când a murit Ionatan Piroşca hăul mi s-a părut şi mai accentuat pentru că pe lângă valoarea lui indiscutabilă a mai avut şi neşansa de a fi unul dintre rarii mânuitori de stilou.

Lipsa versului, a cuvântului meşteşugit are o istorie veche şi tristă în lumea noastră strâmtă şi greu accesibilă. În urmă cu 40 de ani am făcut praf o generaţie de intelectuali care şi-au asumat riscul de a veni în bisericile noastre dorind însă să-şi păstreze părul pe cap, ceasul pe mână, cravata la gât, ceea ce n-a fost posibil. Cei de dinainte atât intelectualii, cât şi poeţii proveniţi din ţărănime (Traian Dorz de exemplu) erau deja în puşcării. Slujitorii bisericilor au fost de cele mai multe ori proveniţi din rândul muncitorilor ce au adus în biserică, fără voia lor, un limbaj proletar, o limbă de lemn, o poezie în cel mai bun caz naivă, reuşindu-se performanţa negativă a unei culturi de ghetou înăuntru şi a unei subculturi în afară.

În 1989 a existat şansa reală a unei primeniri aşteptate, o înviere a metaforei, a adjectivelor, a figurilor de stil, a unei limbi dulci, şansă distrusă însă de perpetuarea metodelor vechi de gestionare a talentelor din biserică, dar mai ales de apariţia unui duşman ce avea să dea peste cap o generaţie, duşman care în

1989 nu exista. Internetul. Un internet ce lasă impresia falsă de comunicare când de fapt aduce un pogrom sistematic asupra cuvintelor, emasculându-le, golindu-le de sens, un fast-food al gândirii cu rezultate catastrofale în viitor.

Am avut ghinionul să mă ambiţionez să cred că se mai poate reveni la normal, că putem aprecia cuvântul meşteşugit slobozit din condei. Scrisoarea către fratele Ţon m-a pus însă rapid cu picioarele pe beton. Potopul de înjurături ce a venit peste mine m-a lăsat îndoliat, înţelegând o lege dură a vieţii, că pentru a scrie ai nevoie de cititori la fel de deştepţi ca tine. Corigenţa la literatură este mai înfiorătoare de o mie de ori decât corigenţa la gramatică. Mai uşor e de suportat un dezacord gramatical spus de la amvon decât o bolboroseală de stereotipii şi cuvinte cazone.

Câtă vreme librăriile creştine sunt invadate de cărţi de mâna a doua, un fel de telenovele lăptoase (multe dintre ele fiind la rubrica de cărţi teologice), câtă vreme aproape 90% din tinerii bisericilor citesc doar SMS-uri, câtă vreme bisericile noastre se umplu când avem invitaţi cântăreţi de manele creştine, daţi-mi voie să mă îmbrac în negru. Incultura nu e o virtute dumnezeiască, coeficientul nostru de inteligenţă se poate ridica mai sus decât numărul de la pantof dacă vom pricepe că vara nu se poate zugrăvi în cinci cuvinte.

Totul se poate rezolva uşor. Închideţi televizorul sau calculatorul, luaţi din biblioteca bunicului o carte bună şi tolăniţi-vă undeva pe iarba verde de acasă.

E nevoie de oameni ce ştiu să îşi zugrăvească visul în culori suportabile. Dacă nu veţi fi ca Van Hals ce picta cu 37 de nuanţe de negru.

E nevoie de poeţi… Visez o cetate fericită.

V l a d i m i r _ P u s t a n

Categories: Articole de interes general