Opusul fanatismului nu este toleranța, tradusă adesea prin trecerea cu vederea a inconveniențelor, ci responsabilitatea asumată întru binele aproapelui. Acesta este adevăratul curajos, cel ce caută cu încăpățânare bine aproapelui său, cu riscul de nu fi înțeles adesea. El își alătură voia sa, într-o asumare necondiționată a tuturor consecințelor ce vor decurge din asta, hotărârii divine. „Căci s’a părut nimerit Duhului Sfântși nouă” zic apostolii. N-a fost o decizie unilaterală.

Fanaticul nu are curajul să acționeze în nume propriu; va invoca întotdeauna ca motivație exclusivă a crimelor sale voia dumnezeului său. El nu vrea nimic de la sine, decât, eventual, să fie recunoscut ca un altruist: nu urmărește nici un interes personal prin ceea ce face, ci se dedică cu trup și suflet unei sfinte cauze care transcede în semnificații minuscula trecere a fiecăruia dintre noi prin profanitate.

Paradoxal, e nevoie de un anume fel instinct de proprietate…