(primit de la Cornel și Sana Drăucean)

Discutam într-un ”Antinevralgic” precedent despre încercarea raționaliștilor francezi de a-l pune la index pe Dumnezeu. Și dădeam citatul din Descartes: ”dubito, ergo cogito; cogito ergo sum”. Adică, mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist. Toată lumea atee și nu numai se oprește cu citatul la cele doua judecăți lansate de Descartes. Numai că există și o continuare care sună astfel: ”sum, ergo Deus est”, eu sunt, deci există Dumnezeu.

De ce s-au oprit raționaliștii din epoca luminilor la primele două judecăți este ușor de înțeles. Erau atei și pe ei îi interesau rațiunea, și nu credința. În mintea lor, în mod eronat, rațiunea este în opoziție cu credința. Nu ma miră acest mod de a gândi. Rațiunea are limite în cunoaștere și gândirea umană, rațională, se oprește la acele limite.

În schimb, credința are o deschidere infinită în raport cu acțiunea. Și, probabil, raționaliștii știau acest lucru, de aceea au omis intenționat să adauge la formularea lui Descartes ultima parte prin care, în mod dialectic, Descartes îl confirma pe Dumnezeu.

Pentru că Descartes îl recunoștea pe Dumnezeu drept creator: ”sum ergo Deus est”. Altfel spus, eu exist pentru că există Dumnezeu, altfel nu aș exista.

Cu această ultimă reflecție a lui Descartes, raționalismul iluminist s-a dus pe apa Senei.

Ioan Iercan

Categories: Articole de interes general