Ideea generală este că, după anexarea Crimeii și smulgerea brutală a estului Ucrainei de către Rusia lui Putin, România nu mai poate fi lăsată în afara aranjamentelor regionale.

Polonia a reușit în ultimii 25 de ani să construiască un sistem rafinat de alianțe și parteneriate, care ar fi trebuit, în viziunea Varșoviei, dar și a aliaților vest-europeni, să fie suficiente pentru a-i garanta securitatea și a-i asigura un rol important și prea multă vreme refuzat în Europa. În 1991, într-o vreme în care România se confrunta cu efectele devastatoare ale mineriadelor, iar ministrul de Externe, Adrian Năstase, era sfâșiat între aderarea la Comunitatea Economică Europeană (viitoarea UE) și Comunitatea Statelor Independente (fosta URSS și viitoarea Uniune Eurasiatică), Polonia, Cehoslovacia și Ungaria au format triunghiul de la Vișegrad, care a devenit un instrument extrem de eficient în occidentalizarea Europei Centrale și integrarea euro-atlantică a celor trei (ulterior patru) țări. Din acest punct de vedere, formatul Vișegrad a fost una din cele mai eficiente construcții de desovietizare a estului Europei. De atunci, Polonia, Ungaria și Cehia au fost percepute, pe drept cuvânt la un moment dat, drept campioane ale tranziției, în vreme ce România a rămas în zona gri, incertă, experimentul eșuat al prăbușirii comunismului.

Polonia nu s-a mulțumit însă cu Vișegrad și a constituit, împreună cu Franța și Germania, triunghiul de la Weimar pentru a-și asigura greutatea în deciziile Uniunii Europene și, împreună cu Suedia și țările baltice, un tringhi baltic care să limiteze expansiunea Rusiei în regiune și să ofere suport democratic Estului apropiat, în Belarus, Ucraina, Moldova și Georgia, ceea ce a inspirat, de altfel, Parteneriatul Estic asumat de Uniunea Europeană. România s-a aflat multă vreme în afara acestor aranjamente continentale și, atunci când lucrurile s-au schimbat fundamental după 11 septembrie 2001, nu a știut să își promoveze noul statut geopolitic, iar partenerii europeni nu au știut sau nu au vrut să-l vadă. Astfel, pe măsură ce România își făcea loc în Europa ca membru al UE și NATO și devenea esențială pentru flancul estic al NATO, adică pentru Statele Unite, atitudinea Germaniei, Poloniei și țărilor din centrul Europei față de România continua să rămână reticentă și superioară. Acest lucru l-a iritat pe președintele Traian Băsescu, care a avut tot timpul o atitudine rece față de Polonia și ambițiile ei de lider regional. Într-un interviu acordat în pregătirea vizitei lui Iohannis la Varșovia de profesorul Armand Goșu unei publicații poloneze, acesta mărturisea frustrarea corpului diplomatic românesc față de ceea ce este percepută la București drept aroganță din partea Poloniei, ceea ce a împiedicat până acum consolidarea relațiilor bilaterale și a parteneriatului strategic.

Rusia a schimbat însă acest aranjament central-european confortabil prin agresiunea asupra Ucrainei, care, printre altele, a scos la iveală și dimensiunea (more)