Am preluat titlul unui articol apărut în România (aici).

Un paragraf m-a făcut să ciulesc ,,urechile“. Știam că în România creștinismul se numește ciudat ,,legea strămoșească“, ceea ce îi dă mai mult caracterul unui cod de pedepse, decât al unei relații filiale în harului divin. Cu alte cuvinte, în România, Biserica este mai mult o societate de supuși, nu o familie de frați și surori. De aici și reacția virulentă la evanghelie/evanghelizare și la manifestarea bucuriei în actele de cult (moșteniri pe care românii le-au luat din păcate cu ei și în neoprotestantism). Caracteristic, ortodocșii îi privesc pe evanghelici ca ,,naivi“ și copilăroși, pretinzând că ,,Legea creștinească“ este mult mai complexă și mai complicată decât spun ,,neoprotestanții“. Ce ziceți?

,,Sunt născută ortodoxă, dar m-am măritat cu un catolic şi am crescut în ţări protestante. Mă frapează o diferenţă fundamentală între ortodoxie şi restul crezurilor creştine: Dumnezeul nostru, al ortodocşilor, inspiră teamă, generează “frica de Dumnezeu”, pe când Dumnezeul catolic sau cel protestant este (re)prezentat drept un Dumnezeu al dragostei, al iubirii. Face o mare diferenţă în felul în care ne comportăm în lume: cum poţi avea curaj dacă îţi este mereu frică? Sentimentul de teamă te inhibă, pe când cel

de dragoste te înalţă, te împuterniceşte şi te face de neoprit. Să nu ne mire, aşadar, că în România, oamenii „bine”, cu credinţă şi valori, sunt timizi, iar cei „fără niciun Dumnezeu” au tupeu şi le-o iau în faţă! Or, noi vrem să ne educam copii să fie cutezători, nu timoraţi!“

Citeste mai mult: adev.ro/nd0i5l

Categories: Articole de interes general