Dr. Călin Georgescu este unul dintre cei mai importanţi experţi români în dezvoltare, şi anume în dezvoltarea durabilă. Între 1997 şi 2013 a fost director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România, iar din anul 2013 este preşedintele Clubului de la Roma (Centrul European de Cercetare din Viena, Austria). Clubul de la Roma este o denumire simbolică pentru o organizaţie al cărei scop este să supună atenţiei întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei. Acuzat că urmăreşte regionalizarea şi unificarea întregii lumi, în realitate Clubul s-a răzvrătit împotriva „ignoranţei sinucigaşe” a omenirii cu privire la adevărata ei condiţie. Dr. Călin Georgescu, deşi deţine o funcţie internaţională atât de înaltă, nu a uitat că e român, şi încă unul dedicat cauzei naţionale. A elaborat strategia de dezvoltare durabilă a României pe următorii 30 de ani. Strategie din care nu s-a pus în operă nici măcar un paragraf. Nu întâmplător, d-l Georgescu a fost propus, la începutul lui 2012, să-l înlocuiască pe Emil Boc în fruntea guvernului României, dar interese obscure s-au opus. A fost o şansă pierdută de toţi românii. Reproducem, în cele ce urmează, pledoaria de tip clasic, „prin noi înşine”, a domnului Georgescu, pentru schimbarea României.

„Acum, în România, omul devine «resursă umană»”

Aţi detectat, în scrierile dv., „războiul nevăzut“ din lume şi din România. Cum arată acest război?

Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri, pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit“ natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul

minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi menţin în continuare criza. Lăcomia marii finanţe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboţei care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte“. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile.

Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?! Se pare că da… În România, ca şi în alte ţări eliberate de comunism, cetăţeanul este stăpânit prin frică. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea“ miracole, confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă, nu-ţi poţi lua zborul către orizontul demnităţii. Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi aşa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate! Spun încă o dată: acum, în România, se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa creştinească, se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Şi atunci omul devine „resursă umană“ – un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conţin substanţe care acţionează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul, fără să se hrănească. Mintea, sufletul şi inima îi devin captive. Sistemul educaţionalde statcontribuie şi el din plin la încătuşarea minţii şi a spiritului. După ce sunt şcoliţi conform prejudecăţilor cultivate de adulţi, denumite eufemistic „programe naţionale”, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acţioneze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor… Eu, în aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie. De aceea, cred că se impune urgent reprofesionalizarea României şi restabilirea valorilor morale ireproşabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.

Aţi identificat „reţeta” şi „cheia” succesului României: micul producător, ţăranul. Pe ce vă bazaţi în acest scenariu?

A te baza pe micul producător, pe ţăranul care a dat identitatea românilor, înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Ţăranul îşi organizează singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănătoşirea României. Graţie lui vom rezolva, în cea mai mare parte, problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta, nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum, românii bat drumurile Occidentului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Tot ce ar trebui să facem, ca guvern naţional, ar fi să promovăm micul întreprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie performantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi. Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului.

„Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Sunt nişte mutanţi, o altă specie”

Ce „definiţie” ne oferă politicienii care au condus ţara în ultimii 25 de ani?

Prădătorii care au condus şi conduc ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el; pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea poporului este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt nişte mutanţi, o altă specie! Din păcate, asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot. Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos“, ca să nu „deranjeze”, toţi vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviţi la culoarea cenuşie ca la un simbol al cuminţeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Dar „Ion” şi „Gheorghe” sunt ignoraţi, statul român ascultă de alte „glasuri”… Care este contextul internaţional în care România ar putea să-şi folosească atuurile proprii, naturale?

Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor, ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuţiei albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima ţară unde aceste insecte excepţionale aproape că au dispărut. Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România mai deţine încă posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Ştim ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. Din păcate, în politica românească postdecembristă, lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie. De aceea, necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici“ de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii, şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintaşilor noştri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează, se produce şi o prăbuşire a societăţii, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti –, ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!

„200 de companii multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc”

Românii din Pungeşti şi din alte localităţi se luptă cu una sau mai multe corporaţii. Acolo s-a ajuns deja la dictatură. Ce rol joacă politicul în acest context?

Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a (click)