Redeschiderea dosarului istoric al Estului. Război în Europa. Apărarea cibernetică sau NATO II?

Întrebări şi puncte cheie:

• Rusia lui Putin a redeschis dosarul istoric al Răsăritului, opunându-se extinderii politice, economice şi instituţionale a Apusului în „vecinătatea estică a Uniunii Europene”, dorită de majoritatea populaţiei din aceste ţări (practic, fostul spaţiul sovietic de la frontiera de vest a Rusiei), pe considerentul ilegitim şi inacceptabil, de esenţă evident imperială, că regiunea care începe în nord cu Belarus şi continuă până în Caucazul de sud, în Azerbaidjan, i se cuvine ca sferă de influenţă;
• Anexarea Crimeei şi invadarea Sud-Estului Ucrainei sunt nu provocări, cum greşit se spune, ci acte de război în toată regula, după normele dreptului internaţional în vigoare;
• O eventuală îngheţare a conflictului în stadiul actual ar însemna triumful strategiei lui Putin şi blocarea definitivă a Ucrainei, devenită astfel loc nefrecventabil de către Uniunea Europeană şi NATO. Acordul de la Minsk nu este credibil şi nu rezolvă problemele grave pricinuite în

  Ucraina de către Rusia. Adevăratul conflict e departe de a se fi încheiat;

• Republica Moldova este, indubitabil, următorul stat pe lista de destabilizare şi destructurare gândită de Moscova, „atacul” urmând a fi dat prin intermediul regiunilor separatiste Transnistria şi Găgăuzia, atunci când Chişinăul va încerca să facă paşi decisivi spre Uniunea Europeană şi/sau NATO. Faptul că în noua Comisie Juncker nu va mai exista, se pare, un „comisar pentru extindere” iar porţile Uniunii sunt şi vor rămâne închise în noua legislatură europeană, ar putea totuşi să mai domolească pretenţiile Rusiei faţă de Basarabia, dar numai în condiţiile în care Republica Moldova acceptă să nu se depărteze fundamental de Rusia. Din păcate, Chişinăul se face că nu vede cum ultima soluţie de evadare efectivă din închisoarea istorică a sferei de interese ruseşti a rămas unirea cu România;
• Occidentul a început confuz, timid şi ezitant războiul cu Rusia agresoare, fiind prins între patru seturi de considerente diferite: principiile politice liberal-universaliste care i-au conferit gloria secolului trecut, pragmatismul economic al unei dificile etape de recuperare post-criză şi prudenţele electorale interne, legate de ascensiunea populismelor de tot felul şi a curentului anti-liberal, la care s-a adăugat, deloc neglijabilă dar avantajând Rusia, slăbirea relaţiei transatlantice;
• Cordonul Marea Baltică – Marea Neagră a devenit poligonul confrunţării uriaşe a celor două sisteme de interese şi totodată o zonă de (in)securitate şi valoare strategică de importanţă excepţională, de care depinde viitorul paşnic sau războinic al Europei;
• Creşte nevoia de America într-o zonă în care tranzacţionările ruso-germane au provocat drame istorice şi sfâşieri teritoriale de neuitat, o zonă pe care, în mai multe rânduri, Europa a dovedit că nu este capabilă să o gestioneze rezonabil, în interesul cetăţenilor acestor state;
• Este soluţia „apărării de la distanţă”, decisă în Ţara Galilor, adecvată şi suficientă pentru securizarea Estului Europei? Mai poate Alianţa Nord-Atlantică, gândită în 1949 să apere democraţiile din Vestul Europei de ameninţarea expansiunii URSS, să protejeze acum Estul de la distanţă? Poate un NATO uşor cosmetizat, se pare un NATO „cibernetic”, care-şi aduce trupele reale cel mai repede în 5 zile, din Olanda în zona de conflict, să garanteze securitatea unei regiuni de frontieră? Cât de credibil mai este art. 5 al Tratatului, în condiţiile în care un aşa-zis „Act Fondator”încheiat cu Rusia în anii 90 împiedică desfăşurarea de trupe permanente consistente, sau este nevoie efectiv de alte instrumente politico-militare (altă organizaţie) de apărare, să zicem NATO II, sub coordonarea directă a Statelor Unite şi cu baze militare (reale, nu cibernetice) din Marea Baltică până la Marea Neagră?

*

Am recitit zilele trecute, într-o scurtă vacanţă, Jurnalul lui Grigore Gafencu (volumul I, perioada 1 iunie 1940 – 31 august 1941), acoperind practic intervalul de timp dintre retragerea sa din funcţia de ministru de Externe în guvernul carlist şi finalul misiunii diplomatice de ministru al României la Moscova, poziţie pe care a asumat-o în august 1940.

Spun „am recitit” pentru că excelenta carte mi-era cunoscută din 2006, de când am organizat lansarea volumului la Ministerul Afacerilor Externe. După opt ani de diplomaţieşi, mai ales, după evenimentele dramatice de acum, din Estul Europei, analizele, gândurileşi însemnările fostului ministru de Externe din perioada 1938-1940 mi s-au părut mai interesante, mai utile, mai pline de semnificaţii şi mai vii decât am putea crede prin simpla depărtare în timp, de peste şapte decenii, şi prin faptul că Hitler şi Stalin ne-au părăsit demult. Şi totuşi, unele lucruri în geopolitică nu se schimbă niciodată… Recomand aşadar Jurnalul lui Gafencu, cu plăcere şi pasiune didactică, tuturor diplomaţilor tineri şi celor care vor să înţeleagă ceva din realităţile (nu clişeele) relaţiilor complicate ale României şi statelor mici din regiune cu Germania nazistă şi cu Rusia sovietică, în (click)

Categories: Uncategorized