Încă de când Georges Bataille şi Roland Barthes au disecat mitologiile moderne, a apărut limpede că o parte din ele sunt doar rătăciri colective. Rătăcirile sunt foarte vizibile în tot ceea ce ţine de căutarea rădăcinilor, fenomen înrudit cu teoriile conspiraţioniste.

Aşa este obsesia cu dacii. Moldova încă nu a fost atinsă de dacopatie, de obsesia cu strămoşii mitici care, în România, ia din ce în ce mai multă amploare.

În forma ei extremă, dacopatia capătă proporţii patologice: dacii au fost o naţiune paradisiacă, supra-umană, practic o altă specie. Ei au inventat tot ce era de inventat pe planetă, ba chiar specia umană s-a născut în Dacia. România de azi e focarul spiritual al planetei. Analizele genetice vor arăta că ne tragem din acei strămoşi mitici.

Obsesia are rădăcini vechi, bazându-se pe elucubraţiile lui Nicolae Densușianu, care în Dacia Preistorică înşirase toate absurdităţile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că latina derivă din dacă și că deci dacii vorbeau latină înaintea latinilor.

Dar aşa e la toate naţiile mici din partea noastră a Europei. În Balcani, slovenii preferă să sugereze că ei ar fi, mai degrabă, un amestec de italieni şi austrieci (că doar de-aia spun „ja” în loc de „da”); croaţii anunţă cui vrea să-i asculte că ei trăiesc în Mitteleuropa, în Europa Centrală, şi nu în Balcani; bulgarilor le-a venit în cap că nici ei nu sunt slavi, ci urmaşii unui popor mai de soi, care ar fi sosit din Asia, fiind rudă de-a doua cu iranienii; bosniacii au reuşit, printr-o insistenţă încăpăţinată, să facă să fie acceptat faptul că ar exista o limbă bosniacă; iar sârbii nu mai ştiu de multă vreme cine sunt. În aceste condiţii, nu e de mirare că mărunta Macedonie a simţit nevoia de a arăta lumii întregi că acolo nu trăieşte un popor ca toate celelalte.

O extremă protocronistă a fost astfel atinsă în (click)