O observație la un articol al lui Gabriel Liiceanu

Mi-am luat inima în dinți și am trimis acestui om foarte inteligent un comentariu creștin la o interpretare mai puțin creștină a cărții lui N. Steinhardt. Îl veți găsi după poza afișată în dreptul comentariului, spre sfârșitul seriei de comentarii. Ca și Cioran, Liiceanu reprezintă neputința unor intelectuali români de a se pleca înaintea revelației divine, preferând să caute ceea ce este de negăsit în altă parte.

Și acum despre frică. Valiza lui N. Steinhardt

Gabriel Liiceanu iulie 29, 2014 CulturaOpinieSocietate/Life
83 comentarii 27,028 Vizualizari

Suntem în 1959, în decembrie. În câteva zile va fi Anul Nou. Toți membrii lotului Noica – Pillat au fost arestați. Doar unul e încă afară: N. Steinhardt. Securitatea l-a distribuit în alt rol. Va fi martorul acuzării. I se cere să depună mărturie împotriva prietenilor săi, unii dintre ei foști simpatizanți legionari. Se merge, așadar, la sigur. Evreul nu va alege, prostește, să intre în boxa acuzaților alături de cei deja inculpați. Mai mult ca sigur că se va alătura acuzatorului, înfundându-i.

Povestea tatălui

Când citești în Jurnalul fericirii[1] cum s-au petrecut lucrurile, îți vine să spui că personajul principal al cărții este nu Nicu Steinhardt, ci tatăl lui. Care are 82 de ani, o pensie mică de tot și stă într-o garsonieră amărâtă (pe strada Ion Ghica nr. 3) cu fiul său. La vârsta asta se cam numără zilele. Oricum, nu-ți e indiferent cum vor arăta ele. Anchetatorii de la Securitate pe asta se și bazaseră. N-o să aibă cum, ovreiașul nostru, să-și lase tatăl singur, alegând închisoarea! („Gândește-te! Când ai să ieși, tatăl tău n-o să mai fie. Nu poți să-l părăsești pe bătrân! Nu poți să-l lași să moară ca un câine!”)

Povestea ia însă o întorsătură neașteptată. Tatăl lui Nicu Steinhardt nu încape în grila psihologică a celor de la Securitate. Pe 31 decembrie 1959 la ora 8 dimineața, fiul său fusese chemat la sediul din Calea Plevnei nr. 145[2]. Era într-o joi. Când, cu o zi înainte, vine citația de chemare, Nicu Steinhardt nu e acasă și cel care semnează de primire e tatăl său. Nu-i arată fiului hârtia de îndată ce acesta se întoarce acasă, cum ar fi făcut pesemne, plângând și căinindu-și copilul, mai toți părinții din lume. O pune deocamdată deoparte, se poartă normal, se gândește să-și lase băiatul să doarmă noaptea liniștit și-l trezește a doua zi devreme, arătându-i hârtia și spunându-i cum crede el că va trebui să se poarte. Și anume: să-și ia cu el valiza cu câteva lucruri. Să fie pregătit pentru arestare. Trebuie să-i facă pe securiști să înțeleagă de la bun început că nu încape negociere: nu va fi martor al acuzării, nu-și va trăda prietenii. Fiul face întocmai. (,,Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C și de piramidon și o carte groasă.[3]”) (continuă)



Categories: Articole de interes general

3 replies

  1. Aveți dreptate. Neputința n-ar fi vinovată.

  2. De ce neapărat neputinţă? Voinţă e exclus?

Trackbacks

  1. O observație la un articol al lui Gabriel Liiceanu | radupopescublog

Leave a comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.