Unele tensiuni nerezolvate de cei ce călăuzesc mișcarile baptiste și pentecostale răbufnesc în discuțiile de pe Net. Internetul a devenit, cu bunul și răul din el, o ședință colectivă, un fel de adunare generală mondială, în care fiecare ia cuvântul și-și spune părerea. Este bine? Este rău? Este necesar?

Discuțiile acestea produc materia primă pentru documentări de specialitate. La una stârnită pe blogul arădeanului Marinel Blaj am luat și eu cuvântul. (Nu că problemele acestea n-ar exista și în alte părți: Timoșoara, București, Oradea, Cluj, etc.) Citiți, cumpăniți și, mai ales, rugați-vă. Domnul știe ce face chiar și atunci când noi simțim că ne clătinăm. Sau cum răspundea mama mea, Carolina Brânzei, celor care-o întrebau ,,Ce mai faci?“: ,,Gardul-i slab, dar stâlpu-i tare!“

barzilaiendan says:

May 8, 2014 at 21:03

Nu vreau să rup firul acestor discuții pe care le purtați, dar vreau să vă spun că nu există noutăți în creștinism. Dacă citiți istoria celor douăzeci de veacuri, cam toate exagerările manifestate acum în creștinism au fost prezente mereu și cam … pretutindeni. Biserica ortodoxă le-a numit ,,sminteli“ ale credinței. Uneori, ele s-au manifestat mai abitir în mediul călugăresc. Anumite locuri au produs anumite direcții ciudate de spiritualitate. Unii din sfinții canonizați azi în vest au fost tulburătorii de ape din vremea lor.

Rămân la constatarea lui Solomon: ,,Nimic nou sub soare“. Creștinismul a fost mereu un trunchi din care s-au dezvoltat ramuri cu roade, dar și ramuri cu fructe sălbatice. Diavolul are și el astăzi cam aceleași metode pe care le-a avut întotdeauna. Firea pământească se manifestă și ea mereu cam la fel. Duhul Sfânt își face mereu și El lucrarea bună în toți ,,fiii ascultării“.

Religia instituționalizată își are bubele ei. Religia ,,trezirilor“ își are și ea bubele ei. Cine este al Domnului va fi păzit de Domnul și va primi mereu călăuzirea necesară pentru a ,,cerceta duhurile“ și pentru a ,,rămâne“ în ,,ceea ce a fost scris“. Și tradiția moartă și ,,naivitatea exaltată“ sunt stări de extremă.

Sigur, Christosul viu trebuie scos din umbra templelor întunecate și adus în Agora, dar nu prin scandal deșănțat, ,,cu poalele-n cap“, pentru că El este întotdeauna ,,blând și smerit cu inima“.

Dacă suportați un joc de cuvinte: ,,Christos nu s-a încrezut niciodată în mulțimi, dar mulțimile s-au putut încrede întotdeauna în El.“ Vorbesc cu niște oameni care cunosc Biblia și știu că mă înțelegeți.

Sigur, creștinismul este și el o manifestare antropologică încadrată de norme sociale, culturale și economice caracteristice mediului în care se manifestă. Transplantarea unor forme de manifestare dintr-o anumită zonă geografică în alta va fi întotdeauna dificilă și, poate, lipsită de tact. Există, antropologic vorbind, un homo africanus, un homo americanus, un homo vesteuropeanus, un homo asiaticus și, în cazul nostru, un homo est-europeanus, ba chiar balcanicus.

Dumnezeu are multe oi în foarte multe feluri de staule. El este singurul în stare să rezolve acest paradox, împlinindu-și dorința exprimată în evanghelia lui Ioan: ,,Mai am şi alte oi, cari nu sînt din staulul acesta (homo iudaicus); şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor. “ – Ioan 10:16

Oile Lui ascultă de glasul Lui și merg după El. Ele nu merg deloc după un străin pentru că nu cunosc glasul străinilor. Hai să ne asigurăm fiecare că suntem dintre oile Lui, fără să-L încurcăm în lucrarea pe care o face El în toate celelalte staule ale lumii.

Și încă ceva.

• 1. Când au apărut în România, baptismul, pentecostalismul și creștinii după evanghelie s-au manifestat în formele lor pur ideologice, fără tipare sociale împrumutate din alte părți. Oamenii care l-au propovăduit au fost meșteri de ciubere (în vestul ardelean), grădinari printre lipoveni (în Dobrogea) țărani sadea (în Moldova) sau mici meseriași (în București). Întrunirile lor au fost reduse la esențialul strict necesar, citirea, explicarea, cântarea și rugăciunea. Asta n-a speriat pe nimeni.

  Convertiții au fost mulți și neamenințați cu mutații culturale. Românii au continuat să fie români, doar că au fost născuți din nou și închegați în comunități ancorate în predicare și fundamentate pe o experiență personală cu Dumnezeu prin primirea Domnului Isus și prin călăuzirea Duhului Sfânt.

  Sub comunism, evanghelicii n-au șocat prin manifestări. Dimpotrivă! Adunări la noi, adunări la ei; cântări comune la noi, imnuri patriotice la ei, predici la noi, discursuri la ei; poezii la noi, poezii la ei, coruri la noi, coruri la ei, soliști la noi, soliști la ei; formații cu chitări la noi (nu prea tare!), formații cu chitări la ei (nu prea tare!); lozinci la noi, lozinci la ei; adunări generale la noi, adunări generale la ei; primiri de membrii cu ridicare de mână la noi, primiri de membrii cu ridicare de mână la ei; excluderi la noi, excluderi la ei, cotizații la noi, cotizații la ei; uniforme la noi (aproximativ în limitele decenței), uniforme la ei (norme proletculturiste). Am fost ,,pe specificul național“ …

  Deși pare paradoxal, creștinismul anabaptist și ramurile care au ieșit din el, a născut democrațiile occidentale (după monarhiile imitatoare de sistem piramidal catolic sau ortodox). Pentru a ieși din tiparul încorsetărilor europene, creștinii persecutați au luat calea Americii și au instaurat aici o democrație de tip nou, un experiment al experimentelor, haotic în aparență, dar foarte adaptabil la realitățile de pe teren. America nu este un fel de a fi, ci un experiment care n-a încetat să improvizeze.

  Rămâne de văzut câte din manifestările democrației americane vor putea fi acum tolerate sau adaptate la realitățile Europei de Est post-comuniste sau la specificul islamului, de exemplu. Experimentalismul american pare amețitor oamenilor cu mai puține resurse interioare, care n-au avut curajul sau n-au putut trece nici măcar dincolo de Podul Iloaiei. Vor putea ei să cuprindă extraordinarele resurse ale unui creștinism prospăt și liber să improvizeze sau se vor retrage în liniștea mioritică a lui ,,la noi este cel mai bine“, ,,la noi numai așa se face“?

  2. Necazul a început în România atunci când, în vremurile de ,,libertate“ de după ,,revoluție“, elanul revoluționar plenar care s-a dezlănțuit în toate sectoarele societății, a început să facă spume și în mediile evanghelice. Fermentul social a fost preluat în mișcări de trezire neînțelept direcționate spre ,,importarea“ unor forme străine de specificul românesc prin imitarea unor mișcări creștine din America, dispuse să finanțeze restrictiv DOAR biserici ,,după chipul și asemănarea lor“.

  Așa se face că avem acum în România diferite feluri de baptiști (deși majoritatea se feresc să recunoască acest lucru), cel puțin trei feluri de pentecostali (Church of God, Assemblies of God, Church of Christ) și cel puțin două aripi mari deosebite în mișcarea Creștinilor după Evanghelie.

  Bisericile ,,liniștite“ de până atunci au devenit pe alocuri ,,gălăgioase“ militând pentru forme de manifestare occidentale (același lucru s-a întâmplat însă nu numai în bisericile creștine, ci în toată societatea, în muzica ,,ușoară“ care a trecut la hard rock, în modă, în emisiunile de televiziune, în arena politică, etc.)

  (Muzica rock a urmat un traseu interesant. Neprimită în mediile ,,respectabile“, ea s-a refugiat în muzica de grup restrâns, de garaj sau de casă. După această fază, ea a închiriat localuri publice (uneori săli mari de sport și chiar stadioane) și a devenit o muzică alternativă cu o ,,mentalitate de grup“, o cultură paralelă într-o societate care a condamnat-o pe față, dar i-a fredonat pe ascuns refrenele. La fel au cântat Beatles-ii în Hamburg sau în Liverpool. – Mi se pare sugestiv că acesta este și traseul unor mișcări de ,,înnoire“ a bisericilor evanghelice. Mentalitatea lor este tot de grup, manifestările lor sunt uluitor de asemănătoare cu cele ale unui ,,club“, iar cultura lor este tot una alternativă, destinată să fie respinsă oficial, dar acceptată în frumusețea refrenelor ei.)

  3. Acest ,,transplant“ antropologic s-a întâlnit firește cu un ,,fenomen de respingere“ pentru că grefarea s-a făcut și se face în mod forțat. Am asistat la aceeași fenomen de respingere și atunci când mișcarea menonită a încercat să deschidă biserici menonite în Moldova. Am colaborat cu ei foarte mulți ani și-i privesc în continuare, în multe privințe, ca pe ,,frații mei mari mari“, niște creștini model, dar model pentru experiența și tiparul LOR istoric, nu pentru experiența și tiparul românilor. Spre lauda lor, menoniții au continuat să-i ajute financiar și spiritual pe TOȚI săracii României, chiar dacă aceștia n-au vrut să le emuleze și specificul lor antropologic.

  4. Bisericile românești din America privesc spre tulburările din România cu mirare. Noi n-am acceptat încă transplantul antropologic, deși locuim la americani acasă. Asta ne-a pus pe noi într-o stare de tensiuni interne. Tinerii noștri se nasc americanizați gata, iar noi refuzăm încă să ne ,,facem“ americani. Este, zâmbind puțin, vechea dispută teologică între ,,născut“, iar nu ,,făcut“.

  Iertați-mi lungimea comentariilor. Era mult mai bine dacă iroseam spațiul acesta pe blogul meu. Iartă-mă Marinel.

Categories: Uncategorized