Am trăit cea mai mare sărbătoare creştină, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Întreaga istorie a omenirii a trecut anume sub semnul acestui cutremurător eveniment de acum două milenii. Creatorul universului, „văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, şi-a trimis unicul fiu pe pământ pentru a reda adevăratul sens întregii Sale creaţii. Acest mesaj al Tatălui Ceresc se adresa cununii operei divine, omului, celui făcut după chipul şi asemănarea Lui.

Darul suprem oferit de către Dumnezeu omului odată cu viaţa însăşi a fost libertatea. Omul este înzestrat cu liberul arbitru. Raţiunea lui, comportamentul lui nu sunt constrânse de nişte automatisme prestabilite, existenţa lui nu este una predestinată, nu este supusă unei fatalităţi oarbe. Omul este liber să aleagă între bine şi rău în fiece clipă pe parcursul întregii sale aventuri terestre. Dumnezeu a dat o singură dată poruncile Sale şi tot o singură dată şi-a trimis Cuvântul întrupat, a îngăduit toate suferinţele Lui, moartea şi Învierea Lui. Cutremurătorul mesaj a fost transmis. Prin verbul divin, prin cazne, moarte şi Înviere.

De ce totuşi atâta lume este opacă la receptarea lui? Ce sisteme de bruiaj a întins duhul întunericului pentru a deregla receptarea mesajului şi a înşela omul, împingându-l spre orbire, rătăcire şi chinuri veşnice? Ispititorul, primul răzvrătit, se furişează de la facerea lumii în sufletul omului, recurgând la ceea ce în limbajul modern ar însemna tehnici de manipulare şi dezinformare. În această capcană a căzut Eva, iar prin ea şi Adam, iar esenţa ei se reduce la tălmăcirea perversă a libertăţii dăruite de către Dumnezeu oamenilor. Fiind înzestrat cu o libertate deplină, omul a fost şi rămâne totuşi sub semnul limitelor sale, fiind îndemnat (nu constrâns) să nu încalce legea divină, să-şi respecte Tatăl şi să acţioneze după regulile stabilite de El. Anume aici i se furişează în suflet tatăl minciunii, seducându-l pe om să-şi sfideze Creatorul, urmând exemplul îngerului căzut, Lucifer.

Aceste întâmplări în general îi sunt cunoscute omului de azi, însă deseori semnificaţia lor mistică se pierde, se relativizează, devine

inaccesibilă în societatea unde miracolul divin a fost substituit cu magia obiectelor şi cu farmecul aparenţelor. Într-o lume aspirituală, Duhul Sfânt, Duhul Adevărului nu este lăsat să ghideze ca altă dată, cu dragoste şi înţelepciune, gândurile şi paşii omului. Anume despre acest soi de orbire sufletească şi surzenie mentală ne vorbeşte Cartea Sfântă:

„Şi se împlineşte cu ei prorocia lui Isaia, care zice: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea.

Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei” (Matei 13,14-15).

Prăbuşindu-se în universul fascinant al societăţii de consum, omul totuşi nu se poate lipsi de sentimentul religios. Iar pierzând relaţia tradiţională, organică cu Biserica, cea care este trupul mistic al lui Hristos, fiinţa umană, pomenindu-se fără busola celestă, recurge la surogate religioase, divinizând lucruri, pop-staruri, fotbalişti etc. Iar cei mai şcoliţi, însă căzuţi în antropocentrism, elaborează şi împărtăşesc cu fervoare teorii prin care sacralizează Istoria, Cultura, Raţiunea, Tehnica etc. Iar prin augmentarea acestor realităţi şi obiecte până la îndumnezeirea lor, omul autonom calcă în picioare fără să ştie primele două porunci, trimise de Dumnezeu omenirii prin Moise:

„1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.”

Desigur, pentru cei îmbisericiţi, care – har Domnului! – trec pragul bisericilor noastre, aceste adevăruri simple sunt cunoscute şi fac parte din trăirea lor cotidiană. Iar în preajma celei mai mari sărbători creştine, Învierea Mântuitorului nostru, mulţi dintre noi, care peste an mai uităm de cele sfinte, revenim la ele cu o fervoare şi acuitate deosebită. Sobrietatea şi gravitatea trăirii noastre se intensifică în mod miraculos tocmai în Săptămâna Mare, atunci când ne aflăm în aşteptarea plină de nădejde a sărbătorii care dă noimă vieţii de aici şi ne pregăteşte pentru examenul final.

Şi totuşi, sunt atâţia oameni, de altfel de treabă în felul lor, care aşteaptă Paştele doar ca pe un prilej de distracţie, de odihnă şi de îmbuibare. Destinaţiile turistice atractive şi ofertele comerciale cu reduceri substanţiale îi preocupă mult mai mult decât evenimentul în sine, unul de-a dreptul crucial pentru umanitate, ca şi pentru fiecare om aparte. Ce aşteaptă omul dezdumnezeit în aceste zile? Să participe plini de împlinire sufletească la taina Învierii? Să primească darul divin suprem sau cadouri de preţ de la cei din preajmă? Pentru aceştia spectacolul sublim al sărbătorii de Paşte se transformă într-un spectacol laic de rutină.

Este adevărat, Paştele constituie un prilej de bucurie pentru toată lumea. Se veselesc şi cei credincioşi, şi cei căzuţi în necredinţă sau care poate încă n-au parcurs calea până la recăpătarea trăirii religioase. Dar veselia lor este totuşi diferită. Unii îl slăvesc pe Dumnezeu, iar alţii participă la evenimente mondene, chefuiesc şi se exaltă doar pentru a se relaxa. Şi plânge cerul, privindu-i cum se pierd în cercul lor închis, şi râde sardonic cel rău, văzând cum îşi face efectul rodul uneltirilor lui.