De ce toate sistemele politice eșuează ? (l)

By barzilaiendan on January 6, 2014 • ( 1 )

Dacă sunteți mulțumiți ,,să mâncați și să beți, căci mâine muriți“, sau dacă vă preocupă numai politica cerului și a împărăției, articolul acesta (și seria care îi urmează) nu este pentru dumneavoastră. Dacă însă sunteți ,,o trestie cugetătoare“ și vreți să înțelegeți lumea în care trăiți și să o influențați într-o anumită direcție, vă propun să parcurgem împreună o serie de articole prin care să educăm acel zoon politicon din fiecare dintre noi. Întrebarea din titlu urmărește să ne ,,vaccineze“ împotriva entuziasmelor ieftine și a naivității care se autoprogramează pentru dezamăgiri majore în sectorul politic.

Ideea acestor materiale mi-a venit după ce am citit un articol ,,greoi“ pentru cei grăbiți, dar bogat în informații pentru cei ce știu să citească politica. Înainte de a vă invita să-l citiți, câteva cuvinte despre cadrul nostru de discuție:

Succesul unei societăți depinde de stabilitatea sistemului pe care este construită, care o susține. ,,Sistemul“ este schela construcției, scheletul organismului, strict necesar pentru orice stabilitate a societății.

Întrebarea este: ,,Ce fel de sistem de conducere suntem gata să instaurăm (dacă suntem activi) sau să acceptăm (dacă suntem pasivi) ?

Necesitatea unui sistem riguros este ilustrată astăzi de glasurile din România care pledează pentru suspendarea tuturor partidelor în funcțiune acum (creatoare de haos) și înlocuirea lor cu o minidictatură militară (necesară, spun ei, într-o vreme de tranziție). Dar de ce este necesară?

Asta nu ni se spune, ci suntem lăsați să descoperim singuri: instinctiv, poporul alege armata oridecâteori celelalte sisteme politice sunt defectuoase pentru că armata este chintesența universală a ideii de stabilitate dată de ierarhia ei de fier. Într-un sistem militar, toți soldații, de la proaspătul recrut până la generalul cu păr alb, își cunoaște poziția și ,,îndatoririle“. Militarii funcționează pe un sistem de grade, fiecare marcând foarte clar ,,vecinătățile“. Un militar știe precis cui i se subordonează (vecinătatea de deasupra), pe cine comandă (vecinătatea de dedesupt) și cu cine colaborează (vecinătatea de alături). Cu alte cuvinte, un militar știe de cine să asculte (superiorul), cui să comande (subordonații) și cu cine să stea de vorbă (aici sunt aspecte de camaraderie).

Care erau (și încă mai sunt) alternativele României ,,după ce s-a lepădat de Satan“, adică după ce a renunțat la comunism. Ce sistem social ar fi putut (și încă mai poate) adopta România pentru ca ,,țara să prospere și tot cetățeanului să-i fie bine“.

În plan american, de ce există un curs parcă inalterabil al politicii americane, în mai toate sectoarele ei, indiferent de care partid se află ,,la putere“? Cine întreține și chiar garantează această continuitate ?

Dacă comentariile voastre mă vor încuraja, vom merge împreună mai departe. Dacă mă voi trezi vorbind singur, am să tac.

Pentru început, iată două materiale care prezintă tema noastră. Parcurgeți-le măcar ,,în diagonală“ ca să știm toți despre ce este vorba.

Does Eastern Europe still exist?

by Anne Applebaum

/ MARCH 20, 2013 / 7 COMMENTS

Forget the clichés, learn the lessons

Development in Warsaw: though it once was, “Eastern Europe is no longer a single entity” © Bartello

In February 2009, the Economist ran a cartoon which featured caricature versions of Angela Merkel, Nicholas Sarkozy and Gordon Brown, then the leaders of their respective countries. The three were sitting at a luxuriously appointed dining table, their faces frozen in exaggerated horror. All were contemplating a giant bill, at the top of which was written, “for the rescue of Eastern Europe.” The accompanying article, just to drive home the point, was entitled “The bill that could break up Europe.”

Eastern Europe, the article warned in dire tones, had been financially damaged and politically weakened by the international economic crisis. Eastern Europeans had been “on a binge fuelled by foreign investment [and] the desire for western living standards,” they had botched or sidestepped reforms and they had “wasted their borrowed billions on construction and consumption booms.” Eastern Europe should of course pay the price for its own profligacy, the Economist intoned, but Western Europe might well have to step in: After all, if Eastern Europe were to go down in the flames of financial crisis, then proper Western countries like Ireland and Greece might be affected as well.

The rest, as they say, is history. Eastern Europe did not collapse, or at least not all of it, or not all at once. But Ireland and Greece did both go down in the flames of financial crisis, and Spain and Italy nearly did too. Even now, Portugal is still touch and go, Britain is likely to enter a triple-dip recession and France has soaring unemployment. To put it bluntly, the Economist was…wrong. Four years after that 2009 article, the rich Western countries are not sitting around a metaphorical dining table dispensing largesse to their poor eastern cousins. Instead, they are wrestling with one another on top of that table or begging for scraps to save themselves, while some of the unwanted guests from the east are, like Slovakia, which is a eurozone member, actually contributing to their rescue.

Now, there are a number of conclusions I could draw from the predictive failure of this cartoon. Clearly, the first and most obvious is this: beware of caricatures in the Economist, as they will soon be out of date. The second conclusion, however, is that it is now time to lay aside all of our common prejudices about Europe, and start thinking about the continent a little differently. Let me put it more strongly: after the events of the past four years, we should really toss out every stereotype, every cliché and every assumption that has ever been made about Europe’s political geography. East versus west, north versus south, none of it really makes sense of what is going on any more.

The first and sharpest economic crisis in Europe after 2008 started not in the east but in Iceland, far to the west. The deepest recession was not in the (click)