Vorbeam nu de mult cu doi prieteni pe blogul Vindecătorului și încercam să idenetificăm diferențele șocante dintre neoprotestanții care vin din America și neaoșii români mioritici.

Am găsit o contribuție de excepție la această discuție într-un interviu dat de domnul Andrei Pleșu. Iată un citat cu tente profetice preluat de aici:

,,S-a spus că, în lumea oamenilor, „centrul e peste tot, iar periferia nicăieri“. În România e invers. Periferia e peste tot. Aşa că, orice ai face, eşti la margine: în politică, unde te înjură toţi, sau în masa anonimă, unde n-ai acces la putere.

Românul are, de altfel, un adevărat complex al marginalităţii şi al provincialităţii. Mereu suntem „departe”, neiubiţi, suferinzi, chinuiţi. Avem o vocaţie de victime, şi când nu ne iese, o confecţionăm.

De unde pleacă această vocaţie? Din intuiţia că ea constituie o scuză extraordinară. Când nu îţi iese nimic, dai vina pe alţii. Psihologic, e legitim sau justificabil, dar, pe termen lung, devine un obicei prost.

„România e veşnic în tranziţie” Aveţi un pronostic temporal pentru normalizare?

Când sunt depresiv, nu mai reuşesc să fac astfel de pronosticuri. Îmi spun că suntem de prea multă vreme aşa cum suntem. Nu e o chestie de acum zece ani, de acum 40, sau o moştenire a comunismului. Mă tem că nu.

Comunismul a avut darul să scoată ce e mai rău în noi. E una din marile „capacităţi” ale unui sistem de tipul acesta: scoate din om ce e mai rău. Dar noi aveam probleme şi înainte. Cu cât timp în urmă trebuie să mergem? Într-o prefaţă a lui Titu Maiorescu la o carte de istorie de-a lui, apărută în primii ani ai secolului trecut, citim ceva de genul: „În această perioadă de tranziţie în care ne aflăm…“ România e veşnic în tranziţie. De ce e ea aşa? Din excesul unei calităţi poate. România e flexibilă, nu „încremeneşte în proiect”. Adică aşteaptă să vadă cum merg lucrurile şi, în funcţie de cum merg lucrurile, se orientează într-un fel sau altul. 

Ca unul care a trăit în ambele medii sociale, vă pot spune că americanul este întradevăr asertiv, doritor să stea pe picioarele lui, convins că are dreptate (până la proba contrarie) și doritor să-și impună viziunea în jurul lui. Aș spunecă această caracteristică se trage de la trecutul ,,pistolarului“ sau al ,,pionierului“ din tinerețea Americii, dar eu cred că izvorul lui este mult mai adânc, în individualismul cu care neoprotestantul american, alungat din Europa colectivistă, și-a rezolvat în Lumea Nouă și își rezolvă problemele ,,cu Dumnezeu“, fără ajutorul sau intermedierea altor ,,administratori“ de meserie. El pare, celor care sunt mai reflexivi, mai flexibili, mai obișnuiți să se orienteze după direcția în care bate vântul, mai adepți la mersul în coloană, cu turma, un agent destabilizator, un exponent al unui imperialism care subordonează.

Neoprotestanții care sunt acum în România poartă în ei această sămânță de imperialism creștin, dorind să reorganizeze realitatea din jur după conceptele Evangheliei. Ortodoxia privește prea mult în trecut. Neoprotestanții consideră trecutul doar o temelie pe care trebuie să fie înălțat viitorul. Ortodoxia căută să impună populației nenăscute din nou conceptele împărăției pe cale administrativ-jurdică, prin Legea Strămoșească. Biserica Nou Testamentală oferă inaugurarea împărăției în inima fiecărei persoane care-l primește în mod personal pe Isus Christos ca Domn și este nou-născut la o viață de sfințenie prin extraordinara putere a Duhului Sfânt. Biserica Ortodoxă vrea să schimbe națiunea, fără să se ocupe de schimbarea fiecărui cetățean în parte. Biserica neoprotestantă știe că numai prin schimbarea produsă de credința personală în Christos se pot crea relații noi între cetățenii cu cetățenia … în ceruri.

Împărăția lui Dumnezeu nu ,,a fost“, ci trebuie să vină. Viața omului nu este ispășită în creștinismul veșnicelor pomeniri, ci explodează prin extraordinara putere a Duhului Sfânt. Un creștin adevărat nu se uită prea mult la împrejurări. El se uită la Domnul. Un astfel de om nu se tânguiește pururi despre ceea ce nu se poate face, ci se apucă serios de lucru, harnic să clădească imposibilul alături de Dumnezeu. Într-un cuvânt, neoprotestantul nu este pasiv, refexiv, ci activ și activator. Dacă Andrei Pleșu ar fi fost un credincios evanghelic, asemenea apostolului Pavel înaintea lui Agripa (Fapte 26:26:28), el ar fi urmărit mai mult convertirea interlocutorilor lui decât lămurirea lor.

Jelania profetică publicată de Andrei Pleșu are în ea ceva din tragismul mioritic tradițional românesc. A începe ceva cu balcanicul ,,nu se poate“ va duce foarte repede la nevroză, dar nu prea curând la schimbare. Cred că domnul Andrei Pleșu are dreptate în diagnostic, dar nu are dreptate când prescrie tratamentul. Realitatea nu poate fi schimbată decât de aceia care o privesc prin ochii dragostei lui Dumnezeu.

Altfel, ,,poate ieși ceva bun din Nazaret? …“

P.S. – Domnul Andrei Pleșu este unul din românii mei favoriți, un om de inimă și un dascăl plin de subtilitate. Oh, dac-am avea toți darul lui de a scrie pe înțeles lucrurile complicate ! Articolul prezent nu este în nici un fel un atac la persoană, doar un exemplu care mi-a picat bine într-o anumită discuție.

Categories: Amintiri, Articole de interes general