Când fratele meu, Emil, a venit la Los Angeles, ca tot românul, fuma. Nimeni din anturajul nostru n-o făcea pentru că eram baptiști și pentru că America te cam dezobișnuiește s-o faci.

Nimeni nu i-a spus însă lui Emil nimic și el a continuat să fumeze și când eram împreună cu noi, prin parc sau pe plaja oceanului. Printre copiii prietenilor noștrii, Catălin Fericean era pe atunci camd e opt, nouă anișori. Nu știu de ce și nu știu cum, între Emil și Cătălin s-a înfiripat foarte repede o prietenie foarte frumoasă. Înzestrat de Dumnezeu cu o inimă bună, fratelui meu nu i-a fost niciodată greu să ,,dea în mintea copiilor“ și să se joace cu ei, tratându-i ca pe oameni în toată firea.

Într-una din plimbările noastre, Cătălin i-a spus fratelui meu să rămână puțin mai în urmă că are să-i spună ceva. Când au rămas numai ei doi, fratele meu a avut surpriza să-l asculte pe Cătălin spunându-i cu lacrimi în ochi și cu un glas plângăcios: ,,Emil, te rog frumos să nu mai fumezi, că oamenii care fumează fac cancer și mor repede. Eu nu vreau să mori repede, că-mi place să fii prietenul meu.“

Emil nu ne-a spus atunci nimic, dar am aflat-o de la el mai tărziu, când se lăsase de fumat și noi eram curioși să aflăm de ce o făcuse … Glasurile de copii pot fi uneori mai grozave decât toate sfaturile medicului.

Categories: Amintiri