Același Dumnezeu care se uită la inimă, nu  la ce izbește privirea, nu ascultă neapărat nici tot ce izbește … timpanul. Deși pare de necrezut, în muzica duhovnicească cel mai important instrument nu este vocea, ci tot … inima.

Cu câțiva ani în urmă m-am dus la căpătâiul fratelui Sava, care murea de cancer la plămâni. L-am găsit în grija unei surori, Viki Ivan, care-l trecea dincolo prin cântări. ,,Nu te lăsa frate Sava … Hai să mai cântâm și cântarea asta. Acum vin îngerii să te ia. Poate c-ai să-l vezi chiar pe Domnul Isus … Să ne spui și nouă. Ai obosit? Hai să ne mai rugăm atunci puțin. … Hai încă o cântare! Cântați cu noi, frate Daniel!“

Îmi era greu să cânt cu ea pentru că sora nu avea ureche muzicală și vocea ei nu urmărea mersul unei melodii anume … iar mie mi se pusese un nod mare în gât și-mi aburiseră lentilele la ochelari. În orice caz, oricât de corect aș fi cântat eu, înspre bolțile cerului n-aveam șansa să fiu auzit peste glasul ei. Am convingerea că Dumnezeu s-a delectat mult de muzica din seara aceea.

Când am cântat cu inima uşoară,
Fără de griji un cântec alintat,
Mi se părea că îngerii coboară
În ritmul veseliei de chitară …
Ştiu însă azi că-atuncea n-am cântat!

Dar când am fost cu inima mâhnită,
Sub cruce apăsat şi-mpovărat,
N-a fost nici melodie strălucită,
Nici vers de poezie iscusită…
Dar ştiu acum că-atuncea am cântat!

Când am cântat ca să se-audă bine,
Cu sunet sigur, bine intonat,
Să nu mai cânte nimenea ca mine,
Şi să fiu lăudat de orişicine…
Oricum aş fi cântat, n-a fost cântat!

Dar când am fost cu inima zdrobită
Şi către Domnul bun am suspinat,
Rugându-L să mă scoată din ispită.
Şi vocea mi-era-n lacrime topită,
Nu se-auzea nimic…, dar am cântat!

(compusă de fratele Valentin Popovici)

Categories: Amintiri