Mulțumesc interesului ridicat de postul meu despre autoritatea Scripturilor. Am primit un comentariu foarte pertinent și-l ridic aici pentru o vizibilitate mai mare:
Adorian says:
Domnule Daniel, în afară de cărțile Canonice, Sinoadele au recunoscut și alte Adevăruri și Afirmații Teologice ca fiind autoritative. În bază la ce criteriu selectați dumneavoastră ceea ce are cu adevărat autoritate și ceea ce nu? Dacă Sinoadele au recunoscut și Adevăruri/Afirmații Teologice care nu au realmente autoritate atunci ce ne garantează că recunoașterea cărților Canonice ar fi sigură?
Răspuns:
Foarte bună observație și extrem de pertinentă întrebare! Ca să o amplific, după o anumită dată istorică, Sinoadele s-au chiar despărțit și au început să se certe între ele. Cât putem pune bază pe autoritatea hotărârilor lor?
În general, la aceste întrebări trebuie să răspundă cineva care a studiat bine această problemă. România nu a avut parte de o discuție teologică publică asemănătoare cu cea care s-a produs în occident din cauza Reformei (Hus, Luther, Calvin). Există Sinoade ecumenice care au publicat hotărări și crezuri cavsi-universal acceptate, și alte Sinoade care mai mult au divizat creștinătatea.
până ce va răspunde aici un teolog mai acătării, părerea mea modestă este că acesta este tocmai motivul pentru care trebuie să ne oprim la autoritatea Scripturii, nu a Sinoadelor.
Cam aceasta este și practica Bisericii în ceea ce privește atitudinea față de “lucrători“ sau “conducătorii“ din Adunările locale. Mulțimea RECUNOAȘTE darul și CHEMAREA câtorva care devin apoi diaconi, presbiteri, păstori. Imediat după aceea, mulțimea credincioșilor se supune autorității lor. Și pe ei însă, ca și pe Sinoade, mulțimea îi va verifica constant prin confruntarea cu adevărul revelat al Scripturilor. Așă făceau credincioșii din Berea și au fost lăudați pentru aceasta:
“Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decît cei din Tesalonic. Au primit Cuvîntul cu toată rîvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa“ (Fapte 17:11).
Aceasta este și structura Noului Testament! Epistolele se împart în două categorii:
(1) Cele scrise bisericilor (direct, tuturor, de parcă n-ar fi avut păstori și presbiteri locali! (Care păstor/preot ar acepta azi ca cineva să scris o scrisoare membrilor adunării locale, fără șă-i fie adresată întâi lui?). Bisericile au trebuit să fie, peste capul conducătorilor locali, așezate direct sub autoritatea apostolică!
(2) Cele scrise direct lucrătorilor (Timotei, Filimon, Tit), de parcă ei ar fi fost buricul pământului și ar fi avut toată autoritatea asupra mulțimii din adunare.
Sunt convins că Dumnezeu a rânduit așa, ca să ne arate cum trebuie păstrat echilibrul spiritual care să ne țină pe toți lângă adevăr. Biserica este chemată șă își supravegheze lucrătorii veghând ca învățătura lor să fie în conformitate cu revelația Scripturii (“să vorbeasă doar doi sau trei și ceilalți să judece“ – 1 Cor. 14:29). Nici Sinoadele și nici lucrătorii de azi ai Bisericilor nu au voie să se depărteze de “învățătura apostolilor“, în care “stăruia“ Biserica primară (Fapte 2:42).
Din acest unghi de vedere, orice creștin poate cenzura, prin verificare, orice hotărâre a unui Sinod și orice predică sau proorocie a unui predicator sau păstor. N-avem voie să trecem “peste ce este scris“.
Nici Sinoadele și nici predicatorii/preoții nu au voie să susțină “alte Adevăruri/Afirmații Teologice, cum spuneți dumneavoastră, care să fie în conflict cu Canonul Scripturilor, despre care au recunoscut că au Autoritatea inspirației divine. Altfel, Sinoadele s-ar contrazice singure și și-ar pierde credibilitatea.
Știu că există azi Biserici teritoriale și Biserici locale, iar lanțul ierarhic de autoritate este diferit în fiecare organizație sau formă de organizare. Nu cred însă că avem voie (sau nevoie) să lăsăm Biserica să se transforme într-o organizație în care să primeze autoritatea oamenilor. Trebuie mai degrabă să împiedicăm așa ceva ca să ne păstrăm independența implicată în responsabilitatea personală individuală înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu va merge la Judecăta finală “în grup“, “cu Biserica“, ci ne vom duce fiecare în parte. Nimeni nu se va putea scuza dând vina pe Sinoade sau pe cei ce ne-au condus. Chiar și în fața unor Sinoade de preoți, un creștin are dreptul și obligația să iasă de sub autoritatea lor, dacă ceea ce-i spun sau ce-i cer ei intră în conflict cu ceea ce spuen sau cere Dumnezeu:
“A doua zi, mai marii norodului, bătrînii şi cărturarii s’au adunat împreună la Ierusalim, cu marele preot Ana, Caiafa, Ioan, Alexandru, şi toţi cei ce se trăgeau din neamul marilor preoţi. … Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: ,,Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decît de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.“ (Fapte 4:1-19).
Categories: Uncategorized
Drepturi sau Dorințe? – Stiri Crestine.ro 
Why Smaller Churches Are Making a Comeback – ThomRainer.com 
Barzilaiendan 
Vai, nici nu stiu altii cata dreptate ai! Lucrurile Duhului sunt foarte greu de transmis in scrisul slovei care, de obicei, omoara.
Daniel,
Multumesc de efortul depus (multumesc si comentatorilor pt ovbservatii sincere) in a explica lucruri nu usor de explicat, mai ales in scris.
LA MULTI ANI!
Frate Daniel
Din nou apreciez, simplitatea oamenilor care recunosc Biblia ca fiind singura norma si autoritate lăsată si pastrat in canonul Biblic a celor 66 de cărți.Discutia despre sinoad, este prea complexa si aduce in atenția cititorilor multă varsare de sânge si mult regret in istoria crestinatati.
Iată doar câțiva părinți care au contribuit la pastrarea unor materiale vrednice de crezare.
Eusebiu 340 a d
Tertulian 365 a d
Atanasiu episcop de Alexandria 365 a d
Grigore de Naziand 389 a d
Sf Augustin390 a d
In cartea sa Istoria bisericii crestine scrisă de Dr Phillip Schaff, citez:” Alături de talent, cunoaștere si virtute, se aduna acolo la sinoad si Ignoranta, intriga , patimile care erau deja aprinse in toate părțile in lungile controverse anterioare care se intalneau acum pe poziții de lupta ca niște armate cu ostasi pregătiți de lupta deschisă”
Sinodul Ecumenic de la Niceea si cel de la Efes unde fiecare tabăra a venit hotarata sa folosească orice mijloace pentru a- si strivi adversarul mergând de la precipitarea lucrurilor pana la manevre de culise, de la influența oculta la mita si santaj.
( H. H Milman, Istoria crestinatati latine)
Iată un citat a parintelui Grigore de Nazians….” De aceea eu m- am retras si mi – am găsit liniștea sufleteasca in singuratate”.
( Schaff, Istoria bisericilor crestine)
E mult de spus aici si subiectul este complex. ..
Eu va doresc tuturor sărbători fericite si un an nou cu mari binecuvantari ceresti , nuia este mult si vine . Mirele , Cuvântul, Logosul
Lângă el e pace
Ceea ce apreciez eu la Dumnezeu este modul in care lucrează cu noi: aduce lucrurile până la un nivel şi acolo te lasă să decizi ce vrei, crezi sau nu crezi, cu pierderile sau câştigurile obligatorii.
Apoi mai este un lucru de punctat: în interpretare (consider că se poate extinde şi în problema autorităţii Scripturii) dacă mai mulţi interpretează la fel, evident fără să se inspire reciproc, o concluzie ar fi că interpretarea lor este bună. Dacă însă unul interpretează diferit, interpretarea aceluia poate fi pusă sub semnul întrebării. Ce vreau să spun cu asta: atât timp cât în lumea creştină mulţi au ajuns la acel mult râvnit ,,sensus plenior” în interpretarea multor pasaje ale Scripturii, concluzia este că interpretarea acelor pasaje poate fi luată în considerare. Fără garanţia că există cineva care vrea ca Scriptura să fie înţeleasă, multe se vor prăbuşi. Astfel în Fapte 15:28 DUMNEZEU SPUNE: ,,Căci s-a părut nimerit Duhului Sfînt şi nouă…” Eu merg pe mâna Scripturii când recunosc autoritatea ei dar alţii sunt liberi să facă ce vor. Aceia sunt prinşi de procesul de erodare la care creştinismul a fost supus de la început, proces ce continuă şi astăzi. O manifestare contemporană a procesului de erodare la care fac referire, este gogomănia crezută de unii cu referire la sfârşitul lumii în 21.12.2012. Priviţi la cei ce au dat crezare maiaşilor şi nu au crezut pe Dumnezeu. Aşa este şi cu referire la autoritatea Scripturii, fiecare crede ce vrea dar atenţie: plăteşte sau câştigă. La urma urmei autoritatea Scripturii se reduce întâi la o problemă personală şi apoi la una comunitară.
Mai este un subiect interesant: până unde extind autoritatea Scripturii, acord autoritate întregii Scripturi ca ansamblu sau doar anumitor părţi din ea; acord autoritate totală Scripturii asupra întregii mele persoane sau enclavizez anumite esenţe şi aspecte ale persoanei mele pe care nu le pun sub autoritatea ei. Consider că în totul începe cu interpretarea, adică o interpretare corectă conduce la o canonicitate conformă cu cea acceptată de Dumnezeu şi aceasta din urmă oferind o autoritate folositoare pentru mântuirea mea. (Oare Dumnezeu nu are un proces de protejare a ceea ce vrea să transmită oamenilor, în acest proces fiind incluse şi Sinoadele ?)
Argumentez aici cu Romani 1:28: ,,Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia munţii lor blestemate…” Aici problema se poate pune şi astfel: extind afirmaţiile acestor rânduri şi în cazul autorităţii Scripturii sau nu (în V 31 Scriptura chiar menţionează un sens: ,,fără pricepere”)?
Ar trebui să ne gândim şi la următorul aspect: dacă eu vreau să mă conformez lui Dumnezeu şi acord autoritate Scripturii ca fiind de la Dumnezeu, iar alţii afirmă că are fisuri de autoritate, oare Dumnezeu nu mă va scoate din impas, modul de scoatere aparţinând lui Dumnezeu care-mi vrea binele ?
Munteanu Sabin Dănuţ
Nici mie nu-mi plac discutiile lungi. Stau insa langa pozitia ca cei ce au scris carțile Bibliei au fost instrumentele umane folosite suveran de Dumnezeu, iar cei ce au recunoscut autoritatea revelatiei data prin acesti scriitori n-au fost nici ei mai mult decat niste instrumente folosite pentru acest scop. Dincolo de cei care au scris si cei care au recunoscut (canonizat) a fost actul providential divin. S-ar putea ca Matei sau Pavel sa mai fi scris si alte epistole, dar pe acelea nu ni le-a lasat Dumnezeu. Doar pe acestea. S-ar putea ca Sinoadele sa fi facut hotararea buna in ce priveste Canonul si sa mai fi facut si alte hotarari. Aceste `alte hotarari` nu au tot atata autoritate ca Scriptura, nu constituie o tradiție la care să ne supunem, decât în măsura în care sunt o aplicație directa a Scripturii.
Ioan 3:16 este corect în original și în alte traduceri. Când Cornilescu a vrut să-l îndrepte în traducerea lui, cei de la Societatea Biblica Britanica l-au intrebat daca schimbarile sunt necesare pentru ca asa cum este textul poate compromite doctrina mantuirii. El a spus ca nu si englezii i-au explicat ce mult costa modificare spalțurilor de plumb …
Isus Hristos este o formulă necesară pentru că, oricât ar părea de straniu, numele Isus era destul de comun printre evrei (și acum printre vorbitorii de limbă spaniolă. Aici s-ar cuveni să spunem că pe cel născut în Betleem nu l-a chemat nici Isus, nici IIsus, ci Iehosua, ca pe slujitorul lui Moise. Părinții i-au dar aceluia numele Hoșea, salvare, Num 13:8, dar Moise a adăugat că Iehova dă salvarea, adică Iosua – Num. 13:16. Îngerul a spus: El se va numi Iehoshua (Isus), pentru că va mântui pe popoorul Lui de păcatele sale – Mat. 1:21. Simetria dintre numele lui Iosua, care a dus poporul în Canaan în vechiul testament, și Iosua (Isus) care ne duce în odihna Noului testament i-a prilejuit autorului epistolei către Evrei un foarte frumos joc de cuvinte.).
Hristosul înseamnă Unsul, Mesia. Și evreii mesianici au preferat să-și spună “mesianici“ pentru că Hristosul este echivalentul grec și numirea de creștin le amintește de persecuțiile și pogroamele de-a lungul secolelor.
Isus este ha Mashia pentru evrei ca să-l deosebească de alți Iehosua și este la fel de corect este să fie Isus Hristosul pentru noi.
Frate Daniel, in comentariul facut la intrebarea ridicata mai sus ati afirmat ca , dupa parerea dumneavoastra, ar fi bine sa ramanaem la autoritatea scripturii si nu a sinoadelor. Uitam ca forma si continultul actualei Biblii a fost stabilit tot de sinoade si concilii bisericesti mult dupa perioada in care s-au inamplat evenimentele relalatate de oul Testamant? Nu vreau polemica , nu vreau discutii lungi ci am vrut sa retinem si acest aspect. Asa cum am mai spus nu contest autoritatea Bibliei in ceea ce spune si o consider superioara oricarei alte colectii de scrieri despre ceea ce este si face Dumnezeu dar autoritatea cu care puneti punct cand spuneti ca Biblia este ,, Cuvantul lui Dumenzeu” lasa semne de indoialauitandu-ne inapoi cum s-a format Biblia si la ceea ce contine astazi . As dori sa fim onesti si sa recunoastem , privind la Dumnezeu si inapoi in istorie, ca:
1. Nicaieri in scrierile cuprinse in Biblie si nici in altele nu exista vre-o afirmatie atribuita de vre-un credincios ca Dumnezeu a avut intentia sa lase omenirii un canon alcatuit dintr-un numar sau altul de carti scrise in istorie.
2. Contradictiile din cartile bibliei, adaugirile facute de-a lungul secolelor cu titluri si comentarii, cu sensuri fortate ale unor cuvinte nu pot fi atribuite lui Dumnezeu. Aici va dau un exemplu evident din Ioan 3:16 unde traducerea ,, singurul Fiu al lui Dumnezeu”‘ in loc de ,,singurul Fiu nascut” contrazice tot sensul Bibliei si existenta Divinitatii. Al doilea exemplu este transformarea sensului cuvantului Hristos din calitatea de ,,Trimis”, ,,Mesia” in nume astfel ca, cel putin noi romanii in loc sa spunem ,,Isus Hristosul” asa cum spunea Augustin spunem ,,Isus Hristos” ceea ce schimba total datele problemei.
Va respect pentru multele lucruri bune pe care le faceti dar nu pot fi de acord in totatlitate cu acele afirmatii preluate tabu de la teologii inaitasi numai de dragul de a da Bibliei autoritate pentru a putea stapani lumea utilizand Biblia.
Biserica are o singura autoritate pe Dumnezeu prin Domnul Isus care si-o zideste dupa bunul Lui plac si in dreptate sfanta.
Ma rog lui Dumnezeu ca fiecare dintre noi sa fim piatra vie aleasa de El si pusa la locul ei in Biserica Lui pe principiul spus de Domnul Isus lui Petru prin care Dumnezeu ii descopere lui Petru cine este Isus pentru El ( Matei 16). http://gigipeagu.blogspot.ro/p/ce-crede-ce-este-si-ce-nu-este-biserica.html
Frate Daniel. Ați făcut o frumoasa prezentare si eu sunt de aceeași părere. ( sinoadele au parvenit, Autoritatea Bibliei trebuie sa fie crezuta si inteleasa ca si cuvântul revelat a lui Dumnezeu singura norma si conduita Cristina) thank you, God bless
Multumesc in primul rand ca ati binevoit sa vizitati acest blog. Multumesc in al doilea rand pentru ca v-ati interesat de cele scrise.
In al treilea rand, si nu cel mai neinsemnat, multumesc pentru spiritul bun in care ati dialogat cu mine. Altfel, nici macar sotia si copiii mei nu sunt intotdeauna de acord cu parerile mele …
Domnule Daniel îmi sunteți drag chiar dacă nu împărtășesc deplin părerile dumneavoastră.
Doresc în încheiere să vă spun că iubesc mult Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1…14 -1. La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… 14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr), este scopul și sensul vieții mele. Îi voi fi veșnic recunoscător pentru că s-a făcut trup, a locuit printre noi plin de har și de adevăr din dragoste pentru păcătosul de mine.
În rest… vă doresc o veșnicie fericită lângă Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos.
Eu m-aș feri să folosesc termenul “ridicol“, care se poate întoarce foarte repede înspre cel ce-l folosește.
Discuția nu poate fi redusă la nivelul orizontal al oamenilor (Biserică, Sinoade, evanghelici, istorici, personalități influente, etc.). Dacă privăm Biblia de providența Celui care poate totul, vom rătăci în discuții contradictorii și sterile.
Biblia există așa cum există pentru că Dumnezeu a vrut să ne-o dea așa cum este, nu altfel. Este Cuvântul Lui în lumea Lui prin metodele alese de El. Punct.
La fel am discutat și când a fost vorba despre traducerea Cornilescu. Sunt mulți care o critică, sunt mulți care îl critică, dar puțini se gândesc la providența divină. Eu îmi închipui că Dumnezeu, care-i iubește și pe români, s-a gândit cum să ne dea Biblia în limba noastră, iar restul … sunt amânunte. De ce nu ne-a dat-o prin altul sau altfel? Asta îl veți întreba dumneavoastră la dreapta lui Judecată de apoi.
Mi se pare că teologii au ajuns în anumite instanțe să discute despre Cuvântul lui Dumnezeu ca și cum ar discuta despre enciclopedia Britanica și cei care au produs-o. Și una și cealaltă conține adevăr și una și cealaltă a fost scrisă de oameni care s-au consultat, au ezitat, etc., dar este o mare diferență între Biblie și Britanica. Una ne-a fost dată de Dumnezeu, prin metodele alese de El în mod suveran și prin oamenii aleși de El în mod precis și personal. Repet, restul este gălăgie, gargară care face să ne miroasă gura frumos și să-i lăsăm pe alții cu gura căscată înaintea “competenței“ și cunoștințelor noastre …
Luca a făcut cercetări cu deamăruntul, Iacov ne-a scris ce ne-a scris când de fapt era gata să ne scrie despre altceva, dar … toate acestea s-au subordonat unui plan divin fără greșeală. Dumnezeu a vrut să avem Biblia așa cum este ea astăzi. Altfel am fi avut-o altfel. Dumnezeu este inițiatorul și finalizatorul acestei lucrări. Nici cei ce au scris și nici cei ce au pus deoparte canonul n-au lucrat la întâmplare, dacă este să luăm în seamă singurul lucru important și esențial. “Oamenii n-au acționat de la ei înșiși, ci au fost mânați de Dumnezeu“ (Petru).
Cred că trebuie să lăsăm Biblia în mâna lui Dumnezeu și pe Dumnezeu în Biblia pe care ne-a dat-o. Creatorul iubitor de oameni lucrează și azi prin alți oameni care traduc în continuare Biblia în limbile pământului. Cine-L va judeca că i-a ales pe alții să lucreze cu Whitcliffe Bible Translation și nu m-a ales pe mine sau pe dumneavoastră? Eu nu. Dumnezevoastră aveți îndrăzneala?
Repet, diferența este în ceea ce vedem drept sursa Bibliei. Dacă ea este o carte făcută de Biserică, Biserica are autoritatea și dreptul să o completeze cu alte învățături. Dacă o vedem ca venită de la Dumnezeu, Biblia trebuie să aibă statut unic și autoritate supremă. Biserica trebuie să se supună Bibliei, niciodată invers!
Dacă ar fi altfel, atunci am extrapola postulatul dumneavoastră și la Vechiul Testament, spunând că poporul evreu ne-a dat Vechiul Testament (în condiții mai mult decât discutabile) și numai evreii, prin autoritatea Sinerdriului au dreptul să-l interpreteze și să-l completeze cu “tradiția“ Talmudului și a Mișnei. Nici eu și nici dumneavoastră nu am mai avea astfel dreptul să-l citim și să predicăm din el, atâta timp cât nu ne consultăm cu “tradiția milenară“ a rabinilor evrei. Ori știți prea bine ce a făcut Domnul Isus cu Sinedriul și cu sfintele lor tradiții. Eu vreau să fiu găsit lângă Christos în această problemă, nu alături de cărturarii și fariseii de atunci și de … astăzi.
Domnule Daniel, personal găsesc o superficialitate păguboasă în argumentarea evanghelică (țin să precizez că și eu fac parte din vasta și multiforma realitate evanghelică).
Evanghelicii (și nu protestanții; din păcate între evanghelici și protestanți există un abis – a se vedea de exemplu Søren Kierkegaard, Karl Barth, Emil Brunner, Oscar Cullmann, etc) se comportă ca și cum Biblia ar fi ceva căzut din cer, când de fapt procesul de canonizare a fost unul lung și complex.
Pe scurt: necesitatea de a pune împreună un anumit număr de cărți canonice a apărut o dată cu apariția ereticilor și ereziilor. Hristos nu a scris nimic. De al Hristos până la prima carte care face parte din ceea ce a devenit succesiv canon (o perioadă de timp de cc. 20 ani) a existat o tradiție orală apostolică care a inspirat și care a perpetuat de-a lungul istoriei.
Când Marcion (și gnosticii în general) au pretins a avea anumite învățături secrete transmise de apostoli, Irineu din Lyon a contraatacat consemnând succesiunea transmiterii autorității și tradiției apostolice de la un episcop la altul în biserica din Roma. În Adversus haereses el descalifică pretențiile gnosticilor spunând că ”dacă Apostolii ar fi cunoscut taine ascunse, pe care le-au propovăduit celor desăvârșiți în ascuns și gură către gură, atunci le-ar fi transmis mai degrabă celor cărora le-au încredințat bisericile”. Și din nou ”noi îi putem înșirui pe cei care au fost numiți episcopi în biserici de către Apostoli și succesorii lor până în zilele noastre și care niciodată nu au dat învățătură și nu au cunoscut lucrurile absurde pe care le născocesc acești oameni.”
Primul Canon cunoscut este tocmai cel al lui Marcion. Atacul său asupra evangheliilor și a câtorva dintre epistolele Pauline a încurajat eforturile bisericii de a defini Sfintele Scripturi cu mai mare atenție.
Așadar, succesiunea apostolică a fost canalul tradiției apostolice orale care a dat autoritate bisericii pentru a delimita/recunoaște cărțile canonice. Totuși această delimitare/recunoaștere a durat circa 200 de ani și nu a fost în nici un caz ușoară și clară. Lungi ezitări s-au avut, de exemplu, față de Apocalipsa sau epistola către Evrei care până la urmă au fost incuse în canon; mult s-a discutat și despre Didaché sau epistola lui Barnaba sau cea a lui Clement care într-un final au fost excluse dar recomandate pentru a fi citite. Așadar o simplă privire istorică arată cum delimitarea Canonului ridică nu puține probleme deoarece argumentele pro sau contra apar deseori a fi arbitrare, contestabile și inexacte. Mi se par extrem de subiective afirmațiile de felul ”canonul a fost doar recunoscut” inducând impresia că biserica nu ar fi avut nici o contribuție. Părerea mea este că unele cărți s-au impus dar altele au avut mare nevoie să fie alese pentru a fi incluse în canon. Și nu în ultimul rând, biserica primară nici nu visa că vor veni timpuri în care unii își vor permite să smulgă cărțile canonice din contextul Tradiției și să facă din ele un idol.
Multe sunt lucrurile de spus, dar în principiu cred că evanghelicii ar trebui să aibă mare respect față de bisericile istorice. Orice atitudine de superioritate apare a fi ridicolă în fața obiectivității istorice.
Am făcut distincția despre care vorbești (Există Sinoade ecumenice care au publicat hotărări și crezuri cavsi-universal acceptate, și alte Sinoade care mai mult au divizat creștinătatea). Cred că nu ai citit cu atenție. Nu cred că este prudent să ducem discuția pe terenul relativismului. Dacă închei spunând că orice teolog poate fi părintele ereziilor și mai spui și că “orice creștin“ nu se poate califica și că orice interpretare este imposibilă fără influența culturală … nu mai avem nici o bază de discuție.
Nu ne-ar rămâne decât ceea ce preferi, greșelile colective ale Bisericii istorice, care este și ea condusă de o minoritate, pentru că marea majoritate nici nu citesc Scripturile inspirate …
Un astfel de dialog nu duce nicăieri, pentru că atitudinea îl face imposibil. Îți recomand să recitești cu atenție sfatul pe care-l dă apostolul Ioan credincioșilor într-o vreme de mare erezie gnostică:
“V’am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească. Cît despre voi, ungerea, pe care aţi primit -o dela El, rămîne în voi, şi n’aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum v’a învăţat ea. – 1 Ioan 2:26-27
Acesta este “criteriul“ după care se face interpretarea și aplicarea Scripturilor.
N-ați făcut distincție între sinoadele/conciliile ecumenice și toate celelalte. Din câte știu, cele 7 ecumenice au fost recunoscute de către toată creștinătatea de la acea vreme.
Spuneți că: „Din acest unghi de vedere, orice creștin poate cenzura, prin verificare, orice hotărâre a unui Sinod”. Cum vor fi verificate? Pe baza Scripturii? Dar și Scriptura a fost validată de sinoade, așa că ne învârtim în cerc, nu? Plus că spuneți „orice creștin”, afirmație care mie mi se pare extrem de riscantă. Aș accepta mai degrabă o formulare de tipul „orice comunitate creștină”.
Și totuși, rămâne să aflăm care este criteriul în virtutea căruia orice creștin poate contesta afirmațiile unor sinoade recunoscute de sute de mii sau milioane de creștini. Biblia, știm bine, e interpretată într-o anumită cheie culturală. Oricât ne-am strădui, e foarte dificil să nu aplicăm la Biblie criteriile după care trăim în rest. Iar a considera că fiecare suntem capabili să discernem (în urma verificării – în ce constă această verificare?) ce e bine și ce e rău în fiecare sinod e o convingere ce riscă că nască o subtilă sămânță de orgoliu fatal. Dacă tot credem că bisericile, comunitățile au rolul/datoria de a veghea la respectarea adevărului, atunci de ce n-am include și comunitățile de odinioară în această categorie? De ce nu ar fi însăși istoria Bisericii un criteriu mult mai valid?
Sugestia subînțeleasă ar fi, din câte înțeleg eu, că teologii care cunosct chestiunea au posibilitatea să se pronunțe. Dar, știm din istorie, teologii au fost părinții ereziilor, nu enoriașii de rând. Prin urmare, calificarea teologică nu reprezintă nicio garanție în sine.