Una din întâmplările pe care nu avem îndrăzneala să le spunem în public, chiar dacă au fost publice, este și aceasta în care Richard Wurmbrand a dovedit că este „altfel“ decât majoritatea oamenilor „obișnuiți“. Mă iertați că o spun așa de târziu. Mâ iertați că o spun … Mă iertați … Mmmmm.

Știu că unii o vor înțelege într-un fel, alții într-altul. Așa a fost întotdeauna. Unii poate nici n-o vor înțelege, dar eu cred că a sosit ceasul s-o spun.

„Era pe vremea când Richard Wurmbrad era încă membru în misiunea străină care făcea evanghelizare printre evreii din București. Creștinii aceștia nordici erau mai „liberali“ decât alții, dar făceau bine ceea ce făceau sau mai bine zis „făceau bine“.

Grupul de evreii devenise suficient de mare și omogen ca să dorească să se descotorosească de păstorul „străin“. Se gândiseră că ar fi fost mult mai potrivit să fie pus în pastorat tinerelul care era acum doar păstor adjunct, evreul lor, Richard Wurmbrand. (Orice gloată, chiar și atunci când este alcătuită din evrei, are arareori comportamment angelic). Nodul în papură pe care il găsiseră era că tipul … fumează.

Zis și făcut. Evreiiau vorbit între ei și au convocat o ședință de Comitet. L-au invitat și pe Richard, căruia însă nu i-au spus decât foarte pe ocolite și în ultima clipă cam despre ce va fi vorba.

După ce s-au rugat de început, dar tocmai înainte ca moderatorul să anunțe scopul întrunirii, mai tânărul Wurmbrand a cerut un moment de răgaz, s-a aplecat spre păstorul norvegian și l-a întrebat: „N-aveți o țigară?“

Omul i-a răspuns că are și, puțin mirat, i-a dat una. Richard a pus-o între buze și i-a cerut liniștit un foc. După ce a tras primul fum în piept, le-a spus celorlați, care-l priveau siderați: „Scuzați-mă, puteți continua acum.“

Moderatorul s-a bâlbâit, a încercat să bâiguiască ceva, i-a privit uimit pe cei din jur și ședința s-a încheiat în doar câteva minute.

„N-am să permit nimănui să dea cu mine în tine“. Atitudinea aceasta este mai mult o auto-evaluare, decât o critică.

De ce spun întâmplarea aceasta așa de târziu și tocmai acuma? Pentru că acum și nu prea departe de mine și de tine, în această imaginară sau virtuală ședință a noastră, există cineva spre care îmi vine să mă aplec ușurel și să-i spun în auzul tuturor: „N-ai cumva o … țigare?“

Categories: Amintiri