Tocmai am intrat în casă după ce am ascultat în mașină la NPR (radioul public din USA) un interviu luat unui profesor universitar care ține în zona New York-ului un curs despre „ingnoranța în știință“.

Câteva idei mi-au rămas în minte și mi-au confirmat unele susceptibilități mai vechi. Plin de farmec, vorbitorul a spus că are probleme la începutul orelor de curs și-i întreabă pe studenți: „Ce notă vreți să obțineți la cursul de Ignoranță? Dacă vă dau nota mare cum veți spune despre asta prietenilor voștrii: că sunteți mare la ignoranță? N-ar fi mai bine să vă pic pentru ca să continue prietenii voștrii să aibă o părere bună despre voi ?“

1. Oamenii de rând cred că ordinea este aceasta: mai întâi este ignoranța, iar apoi în locul ei vine știința. Oamenii de știință știu că este invers, faci un experiment științific și dai de ignoranța la capătul cunoașterii noi pe care o dobândești.

2. Știința lucrează pe bâjbâite: faci o ipoteză, apoi încerci să o dovedești experimental. Dacă îți iese, ai făcut o demonstrație. Dacă nu-ți iese, atunci ai făcut o altă descoperire! Oricum o dai, ieși bine dacă știi cum să-ți publici rezultatele. Cunosc o serie întreagă de oameni de știință care au trăit cu salarii foarte bune din ipoteze pe care nu le-au putut demonstra niciodată. Așa este și cu cei care lucrează acum la Cern, cu acceleratorul de particole elementare …

3. Toți oamenii de știință știu că cea mai subțire, cea mai șubredă parte dintr-o teoremă este problema „evidențelor“, a faptelor pe care să o sprijini. Chiar și atunci când ne reușește un experiment, știm că va veni un altul din altă parte sau din altă genrație, care va dovedi că faptele nu suportă de fapt ipoteza noastră. Asta nu este ceva rar, ci este regula. Newton a construit un edificiu perfect pentru „sistemul“ în care lucra el. A venit însă Einstein, care a mărit sistemul de referință și, dintr-o dată, toate ipotezele lui Newton și-au găsit o altă explicație, cu altă concluzii. De fapt, Einstein a deschis un orizont nou, în care puțini pot pătrunde intelectual, majoritatea fiind și astăzi ignoranți de percepția lui asupra lumii și a științei. La fel este și cu teoremele din lumea cuantelor. Nu avem încă minți suficient de adaptate ca să gândească în fenomenologia pe care o observăm acolo.

4. De fapt, s-ar putea ca să ajungem să postulăm că orice extindere a domeniului de cunoaștere mărește aria noastră de ignoranță, asemenea cercurilor concentrice făcute de căderea unei pietre pe suprafața apei sau asemenea mărimii suprafeței unui balon pe care-l umflăm. Suntem din ce în ce mai ignoranți.

5. Există azi o imposibilitate de comunicare chiar și între diferite discipline ale științei, din cauza terminologiilor specifice. Un biolog nu-l mai poate înțelege pe un fizician și amândoi nu-l mai pot înțelege pe ciberneticianul care vorbește în „păsăreasca lui“.

6. Pentru a comunica, pentru popularizarea științei în rândul maselor largi de nespecialiști, ar trebui să ne spunem unii altora mai degrabă ce nu înțelegem, decât ceea ce înțelegem. Asta ar putea pricepe toți. Ignoranța ne este comună și este accesibilă tuturor. La cursul meu, eu invit câte un om de știință din diferite domenii care, timp de două ore, expune studenților mei lucrurile pe care a ajuns în ultimul timp să nu le înțeleagă. Efectul este cultivarea geniului în studenți. S-ar putea ca unul din ei să intuiască rezolvarea problemelor cu care vine profesorul respectiv la ei. Nu degeaba, Steve Job, cel de la compania Apple, a instalat mașina de cafea exact la punctul de intersecție al tuturor departamentelor de cercetare. Acolo veneau oamenii și-și împărtășeau problemele la care ajunseseră …

7. Mama unui copil de evrei nu-l întreabă niciodată pe copil „Ce notă ai luat azi la școală?“, ci „Ai pus o întrebare inteligentă azi?“ Nu suntem deștepți prin ceea ce știm, ci prin nivelul de ignoranță pe care-l manifestăm.

8. S-ar prea putea să ajungem la un nivel de cunoaștere la care să recunoaștem că ignoranța noastră este prea mare ca să ne-o mai depășim. Trebuie să fim realiști. De exemplu, am trăit foarte multă vreme cu convingerea că ceea ce am în cap, creierul meu este cel mai minunat și mai important organ din corp. Într-o zi am stat însă și m-am întrebat: Cine îmi spune asta? … Creierul meu! Deci nu mai am nici măcar această certitudine …

Ascultam singur în mașină și … jubilam … Ascultam un evreu (cred că v-ați dat seama și singuri că profesorul acesta din New York este evreu) și parcă-l auzeam pe  evreul Pavel vorbind filosofilor din Atena:

„El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul lui…“  (Fapte 17: 26-28).

Cel mai mare lucru din viața mea nu este că știu ceva, ci că sunt cunoscut de Cineva. Restul este har și este dragoste. O mare poveste de iubire …

Pentru cei care cunoașteți limba engleză și vreți să-mi verificați memoria (vai mie!), iată adresa unde puteți citi trabscriptul emisiunii. Merită să-l păstrați și să-l dați și altora:

Why Ignorance Trumps Knowledge In Scientific Pursuit

Categories: Amintiri, Articole de interes general