Întâmplările cu sfinți nu sunt chiar … întâmplătoare, iar intalnirile lor sunt foarte bine planificate. “Cineva” are grijă ca ele să se întâmple. Am să vă dovedesc lucrul acesta când ne com întoarce din vizita pe care o vom face diseară la familia Spulber, din Portland, unde ne aflăm de câteva zile.
…Am revenit. Sper să mai fiu încă sub starea de spirit în care am început această postare.

Ieri si azi, Ionică Dumitru, prietenul meu încă de pe vremea cand eram la Liceul de Metrologie din Bucuresti, mi-a facut cadou doua zile de tratament la o stațiune asemănătoare cu Baile Felix din Romania. Ne-au însoțit sotiile si inca doua familii de prieteni de aici: Bisorca si Hategan.

Ieri, in timp ce “dam ciorba in fiert” intr-un bazin cu apa clocotita, un om cam de varsta noastra s-a apropiat de noi si l-am vazut ca vrea sa intre in vorbaria noastra. Ionica i-a spus ceva in englezeste, dar omul i-a raspuns: “Buna ziua!” dupa aceea, surprizele s-au ținut lanț.

Era ucrainean. Vorbea perfect rusa si ucraineana, foarte bine limba engleza si, s-a acuzat el, destul de prost, limba romana. Era membru la o biserica de cateva sute de rusi din Salem, cam la o ora sud de Portland. Lucra la o pușcărie de acolo si dorea neaparat sa-l ajutam sa dea de doi copii ai unui roman pe care-l cunoscuse ca pușcăriaș. Initiase un fel de bisericuta a deținutilor și se bucura de fiecare suflet pe care Dumnezeu il recuperase pentru credinta. Tocmai despre un astfel de suflet cu cetatenie română dorea el sa ne spuna acum ceva. O poveste trista, tragica si totuși mai scumpă decat un milion de dolari. Am sa incerc sa o redau din fragmentele fracturate de rostirea lui intr-o limba pe care nu o stapanea decat intr-o foarte chinuita măsura.

Slavic ne-a spus despre un roman pocăit baptist care și-a omorât sotia si a fost condamnat la 27 de ani de inchisoare. Saracul om a incercat apoi sa se sinucida de cateva ori, dar a fost împiedicat de fiecare data de supravegherea stricta a celor care-l păzeau. Era nervos, irascibil si retras in lumea gandurilor lui. S-a luat odata la bătaie cu un om de culoare, caruia a incercat sa-i scoata ochii. A fost judecat si autoritățile i-au adăugat inca trei ani la condamnare. Cand i-au inmanat sentinta, a rupt-o înaintea tuturor si, profitand de socul lor, s-a aruncat sinucigas pe geam de la etajul al doilea. A căzut in cap, dar n-a murit imediat. L-au dus la spital si a stat doua luni in coma. Cinci vertebre i-au fost fracturate in secțiunea cervicala. A ramas paralizat aproape total.

La inceput, oamenii spitalului au crezut ca pasivitatea lui era datorată paraliziei, dar nu era adevarat. Treptat, si-au dat seama ca se petrecute ceva cu totul radical in el. Se schimbare. Celor care aveau rabdare sa il asculte le povestea ca in lunile de coma, fusese in iad si ca Domnul Isus il scapase de acolo si-l trimisese inapoi sa traiasca. Vorbele erau greu de crezut, dar erau insotite de o ciudata stralucire a ochilor. Parca povestea cu privirea, retraind grozaviile traite cand altii il crezusera mort. Acum inviase la o viață nouă, neinteleasa de cei din jur si imposibil de impartasit prin cuvinte. Paznicul/pastor ucrainean ne-a mai spus ca romanul revenise la viață cu o sete nemaipomenita sa citească Biblia. Multumea mereu lui Dumnezeu ca singurele degete pe care le mai putea mișca erau la mana dreapta si putea da cu ele paginile Bibliei.

N-a mai trăit mult. A murit si a fost înmormântat in inchisoare. Înaite de a muri însă, omul l-a încărcat pe fratele lui ucrainean cu o misiune. L-a rugat sa-i caute cei doi copii ramasi in urma si sa le spuna ca tatăl lor s-a pocait si că îi așteaptă alături de mama lor în cer. Știa că vestea aceasta va fi pentru ei mai scumpă decât un milion de dolari.

“M-am rugat lui Dumnezeu sa mă ajute sa mă intalnesc cu niste crestini baptiști români care să mă ajute. De aceea m-am apropiat de voi cand v-am auzit vorbind românește.”

L-am rugat sa ne de numele celor doi copii si varsta lor aproximativa. Mi-a spus varstele lor, dar nu-si putea aduce aminte numele lor. Credea doar ca sunt crescuti de o familie care-i infiase.

“Ce sa fac? N-am avut destule credinta sa mă rog ca sa dau chiar asa de repede peste unii care sa fie chiar din bisericile de aici. Acum mi-e rusine. Va dau numarul meu de telefon si va rog sa mă sunati cand voi fi iar acasa.”

Cineva rânduiește întâlnirile noastre. Chiar mai bine și mai repede decât ne vine nouă să credem.

Categories: Amintiri