(De păstrat pentru Amintiri cu sfinți)

Sâmbătă, 23 Iulie 2011, a fost nuntă mare în familia lui Liviu Țiplea. Titus, fiul lor a luat-o pe Andreea, fata altui Liviu (Pribac), presbiter cu finanțele în biserica noastră. Lume multă, oameni de departe, persoane cu renume.

În anticamera hotelului Hyatt de pe malul Pacificului am întâlnit-o pe sora Olah, așezată în așteptare pe unul din scaune. M-am grăbit să mă duc la dânsa și să-i spun de cartea despre Liviu Olah publicată de Uniunea de la București cu ocazia Congresului de la Timișoara.

I-am spus ce mult s-au bucurat cei de acolo când am pomenit numele soțului dânsei în scurta mea cuvântare și ce amintiri frumoase am deșteptat în cei prezenți.

„Știu, mi-a zis, m-am bucurat că ai amintit de Liviu.

I-au dat lacrimile și am zis: Sora Olah, n-am vrut să vă fac să plângeți la … nuntă“.
„Eu plâng oricum și plâng foarte des.., m-a liniștit. Vreau să vă dau ceva și vă rog să nu mă refuzați …“

A băcat mâna în poșetă și mi-a întins un pachețel micuț. Mâna îi tremura de emoție. „Este o cravată pe care a purtat-o Liviu. S-ar bucura foarte mult dacă ați primi-o și ați purta-o ca amintire.“

A fost rândul meu să simt un nod în gât. Nu de la cravată, ci de la lacrimile care mă podidiseră.

Categories: Amintiri