Am mai scris pe tema aceasta aici, dar se pare că nu este încă suficient (sau este încă ineficient).

Românii sunt campioni la demolari. Cu construcțiile stăm mai prost.

De data aceasta am să încep altfel, cu două ilustrații din viața altor neamuri.

Prima se numește “Complexul Napoleonic”, iar cea de a doua “Nopțile din Camelot”.

1. Se spune că unul din generalii/prieteni ai lui Napoleon a îndrăznit să-i atragă atenția jucăuș: “La urma urmei, maiestate, între noi doi este o diferență de un cap”. Mic de statură, dar nu și de orgoliu, împăratul i-ar fi răspuns mușcător: “Să nu uiți că pot să fac oricând să dispară acaeastă diferență!”

Cei ce suferă de un complex napoleonic, au mereu nevoie să știe că sunt mari, cei mai mari, dacă este cu putință. Le este tare nesuferit să vadă că alții sunt mai ceva decât ei.

2. Trecând balta, la englezi, există o mitologie pe care și-au însușit-o toți și care le vorbește despre strămoși cu personalități ieșite din comun, eroi din lumea eroilor, figuri ca de basm și arhetipuri care le îndreptățesc părerea foarte bună despre neamul lor și despre ei înșâși. Cu riscul de a dezamăgi pe unii dintre voi, trebuie să vă spun că Moș Gerilă nu există, nici moș Crăciun, nici Moș Nicolae, nici Camelotul n-a existat, nici cavalerii celebrei mese rotunde.

Britanicilor le sunt necesare însă “nopțile de Camelot”. Ele îi ajută să viseze, să aibă idealuri, să aibe și să întrețină în fiecare generație chemarea spre ceva “mare”, ceva măreț și nobil.

Trăsătura aceasta a trecut oceanul și a creat în America o mitologie semi-artificială a părinților acestei națiuni. Thomas Jeferson, Abraham Lincoln, George Washington au fost îmbrăcați după moarte în zalele unor cavaleri medievali, inegalabili și mereu un îndemn la măreție, la sacrificiu de sine, la inegalabila înțelepciune, bunătate și capacitate de sacrificiu.

Observ cu mirare cultul cărților care tratează biografiile acestor oameni, filmele care-i fac mult mai mari decât au fost în realitate, muzeele și casele memoriale restaurate și vizitate anual de mii și mii de turiști. Poate și pentru că nu are o adevărată “istorie”, tânăra Americă se preocupă intens să-și făurească una. Patriotismul american este sincer, entuziast, naiv și extravagant, spuneți-i cum vreti să-i spuneți, dar el există și împinge la crearea unei națiuni și la progresul acestui neam.

Ziua națională, 4 Iulie, se sărbătorește cu steaguri puse la fiecare casă, cu jocuri de artificii, cu concerte de muzică patriotică. Sunt ocazii de construire a națiunii. Cei care participă la ele o fac din devotament sincer, mândrii pentru cel puțin o zi, că sunt “americani”, binevoitori să uite, măcar temporar, că la urma urmei sunt încă mult mai mult irlandezi, englezi, mexicani, cubanezi, ruși, români, și așa mai departe.

Pe stâlpii orașelor sunt spânzurate (în sensul real, nu figurativ) tablourile președinților. Mă uit cu sentimente amestecate la unii din ei, dar sunt toți acolo: și Jimmy Carter și Bill Clinton și Richard Nixon.

Mai trebuie oare să vă spun că una din cele mai rentabile afaceri americane sunt muzeele de istorie?

Faceți acum o pauză și căutați să vedeți care din aceste realități se poate aplica României și românilor. Răspundeți vă rog sinceri la aceste întrebări:

Care sunt modelele neamului românesc?

Care sunt figurile istorice care vă inspiră viața?

Când ați fost ultima data într-un muzeu de istorie al României?

Când v-ati planificat să faceți vizita următoare?

Când ați cumpărat ultima dată un steag al României și l-ați înălțat acasă?

Care ilustrație din cele date la început vi se pare că se potrivește cel mai bine poporului român?

Suferim oare cu toții de un complex napoleonic?

Avem nevoie de mantia strămoșilor sau noi credem că suntem cea mai grozavă generație din istorie, iar dintre toți cei ce trăiesc azi în România, eu și cu tine suntem cei mai grozavi?

Cum ai spus? Eu, nu. Numai tu?

Dacă o vom ține tot așa, ne vom demola trecutul ca să nu poată rivaliza niciodată cu lipsa de realizări a prezentului, scuzându-ne mereu și justificându-ne mereu lipsa de realizări personale.Vom fi bucuroși atunci că regele Mihai ne-a vândut la ruși, că Antonescu nu știu ce a mai făcut, că Eminescu se droga, că Decebal își bătea calul, și că, cine știe, Burebista era homosexual.

Aplicând toate acestea la viața creștină a Bisericii, care sunt mai marii tăi? Care sunt înaintașii care ți-au vestit credința și pe care-i cinstești? A cui pildă te străduiești să o urmezi zilnic? Al cui sfârșit de viețuire ți-l dorești?

Catolicii așteaptă mai întâi ca cineva să moară pentru a-l declara sfânt. Noul Testament ne numește sfinți pe toți. M-am străduit să lupt împotriva uitării și a psihologiei naționale și am adunat o colecție de episoade din viața sfinților lui Dumnezeu care au trăit în România. Am scris pe copertă: “Amintiri cu sfinți”. Mulțumesc frumos tuturor celor ca m-ați înțeles și mi-ați trimis contribuțiile voastre, amintirile voastre, modelele voastre, sfinții voștrii care vă cheamă să fiți sfinți.

Aștept ca și cei ce au aruncat cu pietre în mine să se dumirească. Avem nevoie de lideri ai memoriei, de modele vrednice de urmat, de o deliberată decizie de a privi spre oameni cu bucuria unui Dumnezeu care-și încurajează copiii.

Cea mai bună dovadă că suntem pe această cale ar fi să începem să-i prețuim pe cei ce sunt încă în viață. Nu-i numesc aici pentru că imediat vor sări peste ei cei cu … demolarea.

Uitați-vă voi bine în jur și căutați-i. Admirați-le dimensiunile în care și-au depășit propria umanitate, propriile slăbiciuni. Urmați-le pilda și faceți la fel. Altfel, vom săpa mereu la temeliile altora, vom scormoni prin arhive și vom scotoci printre gunoaie, ca să vedem cu satisfacție că nimeni nu a fost “mai mare” ca noi; până și Jefferson a avut copii cu sclavele negre, până și Washington a …, iar Lincoln a …, Martin Luther a fost bețiv și înjura, Martin Luther jr. a fost infestat cu comunism, etc. etc. etc.

Altfel ne vom îngrămădi în continuare să scriem și să citim pe bloguri doar articole de scandal, marfa de tabloide ieftine, dovada simpatiei noastre pentru viața de mahala, de putrefacția sordidă a șanțului, certificatul nostru de chiori care domnesc peste o țară de orbi, bucuria nebună a cioclului care-i omoară unii după alții pe toți, pentru ca s-o ducă el bine și să aibă de … lucru.

Pentru că am ajuns la punctul acesta, v-ați întrebat vreodată cum ar fi arătat Noul Testament dacă ar fi fost publicat pe blogul unui român? (am ales Noul Testament, pentru că dacă alegeam Vechiul Testament … ho. ho. ho!)

Cine se oferă să scrie ceva despre vânzările și lașitatea ucenicilor?

Cine se oferă să ia cu lux de amănunte istoria lui Anania și Safira?

Cine vrea să ne aducă aminte de neînțelegerile dintre Pavel și Barnaba, Pavel și Petru?

Cine abia așteaptă să scrie despre neînțelegerile din biserici care au forțat ținerea Consiliului de la Ierusalim?

Cine vrea să dezgroape din arhive numele iudaizatorilor?

Cine se grăbește să scrie despre greșelile lui Dima, Ioan Marcu, Alexandru Caldararu, Evodia și Sintichia, Diotref, exclușii din biserică pomenită de Ioan, curvarul din Corint, bețivii de la Cina Domnului, legaliștii din Galatia, procesomanii din Corint, habarniștii puturoși din Tesalonic, esotericii din Colose?

Cine se oferă să sape puțin și să vadă cum de a putut tocmai Ioan, cel ce se rezema cu capul pe pieptul Domnului Isus, să fie cel care să poată să-l bage pe Petru în curtea Marelui Preot la judecarea lui Isus? Cine se oferă să vadă care era relația lui de rudenie cu acest Mare Preot?

Cine este gata să-l dea pe față pe Pavel care i-a recomandat lui Timotei să bea vin?

Care român ar vrea să spună că acest Timotei a fost o alegere greșită, un om fricos, bolnăvicios, timid și lipsit de inițiative?

Cine vrea să-l condamne pe Pavel că a trimis un astfel de om să facă rânduială în biserici?

Dar pe Dumnezeu că a ales parcă înadins lucrurile slabe?

Noi, blogherii români, am putea face împreună o traducere actualizată și amplificată a tuturor acestor evenimente petrecute în curtea lui Dumnezeu în prima generație a Bisericii. Am pute-o face … Dar am mai îndrăzni apoi să mai dăm ochii cu Stăpânul? S-ar mai grăbi cineva să se convertească citind o versiune “românească” a evenimentelor?

Știam că un arheolog este un om a cărui cariera zace între ruine. Văd însă ca mulți sunt printre ruine fără nici o treabă, fără nici o carieră, fără nici o realizare, doar așa, de plăcere. Când le terminăm pe cele existente, ei se apucă să-i demoleze pe alții, să distrugă păguboși propria lor moștenire și moștenirea copiilor lor.

Cea mai tristă glumă a grupului Divertis a fost aceasta: “Pe mine, de mic copil, tata m-a învățat cum să-mi fur singur căciula fără să simt”.

Să ne mai mirăm atunci că suferim cu toți de o epidemică … răceală?

Let’s build each other up. Let’s build the Kingdom in our generation.

Let’s dream the Camelot nights with great Kings and Friends Knits at the Round Table..