Joi 27 Mai., Krems, Austria.

S-a modificat schimbarea sau s-a schimbat modificarea!
Cornel Prejban, pastorul bisericii baptiste de aici ne-a gasit aseara nehotariti si ingrijorati. Eram in casa Sandei si a lui Iosif Morcan din Baia Mare. iosif dadea de zor telefoane in Romania si in Austria. Ne incheiasem programul modificat in Romania si eram hotarati ca dimineata sa plecam dincolo de granita. Ca un facut, sau numerele de telefon wrau vechi sau persoanele chemate nu erau acasa.

“Nu-i nimic, am zis eu, si asta este un semn de la Domnul. Maine plecam direct inspre Italia (Milano si Torino). Ne oprim o noapte in Salszburg si o luam sambata mai departe”.
Ma si vedeam vorbind italiana. Incercam in gand sa-mi viziuesc saracul vocabular si frazele putine pe care le rostisem alta data.

Dincolo de ora zece, ne suna fratele Cornel Prejban din Krems si ne spune ca totul … e pregatit. Suntem asteptati Vineri seara la Krems la o mare sarbatoare ecumenica locala, numita “seara cea lunga”. Sambata seara va fi servici in limba romana, duminica dimineata vom fi la viena, iar dupa amiaza la Linz.

Felul lui de a fi, transant si hotarat, tradeaza omul de afaceri de succes si pastorul de initiativa ca a catalizat formarea si acum functionarea bisericii baptiste din Krems.

Arivederici, Italia!

Partasia noastra cu familia Morcan s-a lungit pana la “o bucata de noapte”, cum spun moldovenii. Prieteniile vechi, asemenea vinurilor vechi din Cana noutestamentala, trebuie tratate cu prioritate. In loc sa iesim dupa Sibiu din tara pe la Arad sau Timisoara, in loc sa ne abatem pe la Oradea sau Alesd, unde ma ardea inima sa ma intalnesc la un pahar de vorba cu Marius Cruceru, ne-am decis sa o luam spre nord, spre Baia Mare. Sanda a fost colega de facultate care s-a intors la Domnul prin prietenia cu Daniela, sotia mea, in anii lor de facultate petrecuti la Galati. A treia care le intregea prietenia a fost Zamfira, devenita si ea intre timp sotie de pastor si numita acum Purel.

Imi amintesc ca acum cativa ani, ne-au tras toate trei spre o reuniune pe la una din manastirile din nordul Moldovei. Numai ce am intins patura pe iarba ca cele trei s-au si pornit sa-si povesteasca fiecare pataniile si amintirile. Iosif, Nelu si cu mine stateam cumva stingheri si ne uitam la sporovaielile lor. Iosif a zis atunci una din vorbele lui de duh: “Deh, ele sunt prietene! Noi suntem vecini”.

Desi am primit invitatii onorante la biserici foarte mari si din partea unor pastori foarte importanti din Romania, am ales sa vizitam vinurile vechi ale prieteniilor noastre de demult. Acesta este motivul pentru care am ajuns la Bucuresti. Acesta este motivul pentru care am fugit pana la Galati. Aceasta ne-a atras la Sibiu si tot asta ne-a impins pana la urma si pana la Baia Mare. Sincer sa fiu, daca as fi stiut dinainte conditiile drumului de dincolo de Cluj, dintre Dej si Baia Mare, nu cred ca prietenia mea cu Iosif ar fi fost suficienta pentru o asemenea aventura. Il vazusem, impreuna cu fiul lui, Gabriel, la noi in Los Angeles, anul trecut in luna Octombrie. Daniela nu o vasuse insa pe Sanda cam de multisor …
La Baia Mare m-am intalnit cu inca o veche  cunostinta, Claudiu Handaric de la Bicazul Ardelean. Le-am spus la amandoi de la amvon caau comis pacatul care nu se iarta in catalogul meu: Iosif a parasit Iasul, capitala mea sentimentala, iar Claudiu a parasit Bicazul care tine si astazi in mainile lui cheile inimii mele. Cum poate pleca oare cineva din Iasi si din Bicaz?
Serviciul de la biserica a fost, in conditiile prezentei a doi prieteni foarte ürielnic pentru mine. Cred ca am rostit pana la urma doua predici, asa m-am simtit de “acasa”. Dupa  servici, a urmat o partasie la un foarte cochet restaurant din Baia Mare si am inceput incet, incet, sa inteleg de ce inima unora se poate stramuta asa de usor in acest oras. Oamenii sunt minunati, iar orasul este foarte frumos intr-adevar.

Dimineata de Vineri ne-a gasit deci luandu-ne ramas bun dela Morcani si plecand cale lunga sa ne-ajunga pana la Kremsul austriac.

Uitandu-ma prea mult pe jos ca sa ocolesc gropile din pavaj, am “rata” iesirea din tara de la Satu Mare si m-am trezit plecat paralel cu granita in sud, spre Oradea. Mi-a venit greu sa-mi iert aceasta greseala si am calcat obiceiul meu de barbat care nu cere directii de la nimeni. Pe la o comuna sau orasel numit Urziceni, un domn cu puternic accent de limba maghiara, mi-a spus zambitor: “Apai, chiar inapoi la semafor, daca o luati la stanga, dati de o trecere peste granita”.
Ne-am repezit pocaiti inapoi sa indreptam greseala facuta la Satu Mare. Am fost surprinsi sa ne gasim singura masina din punctul acela secundar de vama. Si  mai surprinsi au fost vamesii ca erau la un loc si romani si unguri. Cand ne-au vazut pasapoartele, au banuit ca am vrut intentionat sa ocolim vamile mari si ne-au luat la puricat. Ne-au intrebat daca la intrarea on Romania am prezentat documente romanesti. (Am inteles ca devenisera banuitori pentru ca nu gasisera numele noastre in computerul lor). Cand le-am spus ca nu avem deloc documente romanesti ne-au spus sa tragem in parcarea vamii si sa asteptam.

Se repeta parca scena petrecuta cu 11 zile inainte la Nadlag, unde am stat la fel sa asteptam nu stiu ce telefoane importante si verificari necesare. Unul din ei ne- a cerut sa deschidem portbagajul masinii ca sa ne verifice incarcatura. Asa ceva nu ni se mai intamplase la nici o alta vama prin care trecusem.

Vamesul maghiar s-a hotarat sa renunte le mijlocirea celui roman si sa-si exerseze cunostintele (foarte bune, zic eu) de lima engleza. Suspansul s-a incheiat cand au revenit zambitori si ne-au inmanat pasapoartele zicand: “Si computerele gresesc.”
Foarte respectuoas, m-a intrebat: “What is your position in USA?”
M-am gandit sa folosesc ocazia si i-am spus ca sunt presedintele RBA. A dat foarte stiutor din cap si mi-a spus: “Probabil ca de aceea figurati la noi pe o lista speciala …”
Ultima lista pe care ma gasisem pus la granita romana fusese in 1989, toamna, cand eram trecut in catalogul persoanelor “non grata”, cu interdictie de intrare. Cine stie pe ce fel de lista oi mai fi trecut dedata asta … Vamesul ungur a zambit, a dat din cap aprobator si apreciativ si n-a vrut sa spuna mai multe. Ne-a aratat insa foarte amabil drumul süre capatulpod de  de autostrad, intins si el ca o mana binevoitoare spre Romania dinspre Europa.

Drumurile din Ungaria sunt unse cu unt. Masina a alunecat spre autostrada ca un animal din pustie care adulmeca apropierea oazei cu apa.

Drumul prin Ungaria a fost lipsit de peripetii. Dupa cascadoria din Romania a fost o toropeala placuta. Pentru ca timpul ne-a ingaduit-o, ne-am plimbat putin, ratacindu-ne prin Budapesta.

Impresionant, foarte impresionant. Si oamnii aratau parca altfel decat cei din Romania, mai linistiti, mai calmi, mai eleganti, mai zambitori. Bineinteles ca am ezitat la intersectii, fireste ca mi s-a oprit motorul in mijlocul manevrelor mele neindemanatece. Nu m-a injurat insa nimeni, nu m-a claxonat nimeni, nu s-a enervat nimeni. Nu-mi venea sa cred. Prca eram … in Austria sau Germania. (Intr-o buna zi am de gand sa intreb oe unul din acei terbili bucuresteni care m-au terorizat  pe soselele capitalei romane: “Nene, la 5 sau 15 kilometrii pe care ii faci cat crezi ca economisesti cu graba asta nebuna? 20 de secunde? 40 de secunde? Ce ai de gand sa faci cu ele? Se merita sa risti accidente, sa cheltuiesti  nervi si sa pui in pericol vieti omenesti?”

La prima statie de benzina din Austria ne-a asteptat una din surprizele vietii mele. Cand m-am dat jos din masina ca sa cumpar “vingetela” necesara (un fel de taxa de autostrada), s-a apropiat de mine un tanar emotionat si m-a intbat: “Stiti sa vorbiti ceva romaneste?”
I-am raspuns :  “Chiar foarte bine!”

Era frumusel si subtirel cum fusesem si eu cand eram de varsta lui. M-a intrebata tunci daca sunt Daniel Branzai (sau Branzei) cum ma numesc ei in Romania. I-am confirmat surprins de surprinderea lui.

“Va cunosc foarte bine si va urmarest pe Internet. V-am vazut chipul intr-un interviu televizat si m-am gandit ca am sansa sa va intalnesc acum personal.”

Vazandu-l ca vorbeste cu un strain, tatal lui s-a apropiat si ne-am “recunoscut” toti trei. Am fost rugat sa-i las sa se fotografieye cu mine. M-am vazut imediat asezat in  randul celebritatilor cu care se fotografiaza lumea … Mi-am zis ca trebuie neaparat sa spun lucrul acestora celor de acasa, care s-au mai bucurat putin ca au scapat cateva saptamani  de mine. (Ceva asemanator de duios mi s-a intamplat si la Sibiu, unde una din fetitele adunarii a venit dupa predica sa-i semnez notitele pe care le luase.)

Simtindu-ma periculos de gadilat in orgoliu, ißa- intrebat imediat de cativa prieteni pe care-i cunosc in adunarile crestin dupa evanghelie din care faceau parte. Le-am marturisit ca sunt frati “mai mari” ai mei si ca sunt foarte bucuros sa-i fi cunoscut personal. Ne-am despartit cu sentimente diferite: ei bucurosi de o intalnire neprevazuta, eu speriat iar de efectul extraordinar pe care-l are … Internetul.

iNTERNETULUI:

Categories: Uncategorized