Uf, ce zi trepidanta!
Dimineata de marti a inceput cu o veste bunicica: la spital, unde baietii au stat parte din noapte cu tatal lor, tubul de ventilator care-l ajuta pe Ghita sa rasufle s-a infundat … Era gata, gata sa i se infunde de tot. Cand si-au dat seama si i l-au scos au constatat ca Ghita poate respira independent si i-au inlocuit tubul cu o simpla masca de oxigen. Se simte si arata ceva mai bine, dar doctora le-a spus sa nu dea voie si aripi sperantelor naive pentru ca inca se mai poate intampla orice. Cu pancreasul nu este de glumit!

Ne-am sculat inainte de ora sapte si am plecat … cu masina … (of, of) … spre Seminarul Teologic de pe strada Berzei 29, devenit intre timp ditamai Institutul Teologic. GPS-ul ne-a condus pe un drum ocolitor si indurator ne-a lasat sa ocolim centrul orasului. La Institut, ne-a asteptat fratele Vasile Talpos, pe vremuri dirigintele clasei in care am studiat si eu. M-a dus in cancelarie si a fost foarte delicat si calduros cu mine. Era o zi mare si pentru programul de Doctorat. Se forma o comisie care urma sa examineze pe cineva si am fost onorat sa strang mana unui doctor in teologie de la biserica reformata maghiara. Impreuna cu Daniel Maris, conducatorul programului de doctorate, musafirul s-a dus spre sala de examinare, unde urmau sa mai soseasca si alti doi doctori, unul catolic si unul ortodox din cate am inteles, sau n-am inteles pentru ca sunt foarte neintelept in astfel de chestiuni …

Pe mine m-a luat fratele Vasile si m-a dus la servicul de capela unde erau adunati deja toti studentii. Fratele Talpos a venit in fata si m-a prezentat, evocand mai ales abilitatea mea de a-mi retrage mana din mana unei domnisoare cand am dat ochii cu unii din corpul profesoral in parcul Herastrau (a precizat insa ca tanara a devenit mai apoi sotia mea de astazi).
Cu o asemenea introducere am devenit dintr-o data interesant in ochii tinerilor din sala, care se asteptau si la alte dezvaluiri la fel de … teologice. I-am dezamagit si (sper eu) i-am condus spre un subiect mult mai folositor, vorbindu-le despre diferentele dintre Saul si David, la capitolul conducatorilor preferati si promovati de Dumnezeu in slujire. M-am mirat si bucurat ca fratele Talpos, desi foarte ocupat si implicat in comisia care-si incepuse lucrarile, a binevoit sa stea si dansul si sa ma asculte. Jumatatea de ora a trecut neasteptat de repede.
Ca si alte dati, mi-au dat studentii anului patru sa stam de vorba cateva ore intr-o sala de curs. M-am simtit mic in fata acestei noi generatiii de lucratori, mult mai bine pregatiti decat am avut noi posibilitatea altadata. Stiam ca nu le pot spune prea multe noutati si ca, la fel ca noi altadata, dupa examene si cu doar cateva zile inainte de incheierea cursurilor, ultimul lucru de care aveau chef era sa asculte inca un strain pregatit sa faca pe profesorul si sa-i plictiseasca cu presupusele lui cunostinte. Am ales de aceea, sa le raspund la cateva intrebari si am sfarsit prin a le arata IPad-ul meu cel nou si minunatele posibilitati pe care le pune la dispozitia lor in viitor. Ma rog Domnului ca aceasta prezenta a mea in mijlocul lor sa nu fi fost o pacoste si macar unii dintre ei sa-si aduca aminte cu placere de romanul-american in rugaciunile lor.

Cum fusesem invitat si cum promisesem, am intrat pentru cateva minute in sala de examinare a candidatului la doctoratul in teologie. Am plecat insa dupa numai 15-20 de minute, din motive si cu motivatii foarte putin publicabile aici si acum.

In timpul sejurului meu la Institut, sotia mea, Daniela, a colindat centrul Bucurestiului, intrand in cateva magazine si rugandu-se pentru o calauzire speciala (nu numai in ce priveste cumparaturile, cat mai ales abilitatea de a ajunge dincolo de ratacirile ei inapoi la locul unde parcasem impreuna masina. Strada Berzei se afla intr-un proces masiv de modernizare, asa ca noi am parcat masina la intamplare, pe una din strazile destul de indepartate de Institut. Minunea a fost ca am ajuns amandoi in acelasi timp la masina. A fost inca un semn ca … acolo sus, Cineva ne iubeste si ne calauzeste pasii.

Stirile telefonice dela spital ne-au facut sa anulam cateva angajamente anterioare. Totusi, pe la ora 14 m-am dus la unul din hotelurile foarte mari si moderne sa intalnesc un prieten de Internet pe care n-avusesem inca placerea de a-l cunoaste si personal: Cristi Barbosu. M-ar fi dus cu masina prietenul sau, Daniel Maris, dar el era inca legat de programul de la Institut.
Ma vazusem “in fuga” cu Cristi la Timisoara si ne promisesem sa ne cautam la Bucuresti, unde el gazduia un prieten din USA venit la un Seminar cu o tematica foarte interesanta. Am fost inca odata uimit de ceea ce se intampla in Romania crestina de azi si de cati lucratori de renume se simt trimsi sa dea o mana de ajutor in Romania. (Trebuie sa marturisesc aici deschis ca fratele Barbosu este una din slabiciunile mele si unul din subiectul rugaciunilor mele fierbinti de suport, asa ca n-am sa dezvalui nici atmosfera si nici subiectele discutiilor noastre). Pentru ca sunt evreu si n-a vrut sa ma jigneasca, Cristi a ales sa plateasca el atat consumatia, cat si talonul meu de parcare …

Din nou in masina. Of, of, of … Sens unic, aglomeratie, tramvaiul care merge parca printre masini sau poate ca sunt masini care merg pe linia tramvaiului. Soferii sunt nervosi, masinile sunt peformante (cum se zice pe aici), cursele sunt nebune intre doua stopuri aflate la cincizeci de metrii unul de altul … Nu inteleg unde se grabesc. Daca ar fi sa dau un titlu concluziv croniiclor mele bucurestene l-as formula cam asa: “O Romanie care se grabeste bezmetic”. Nu conteaza directia, nu conteaza pericolele, nu se iau in calcule riscurile si pericolele. Toata lumea se grabeste nervoasa spre un “undeva” necunoscut, nu neaparat inainte. Tot ce conteaza este sa le arati tuturor ca esti in viteza, ca mergi mai repede ca toti, ca stii sa te strecori, sa-ti faci loc, sa te descurci. Poate ca toti grabicii acestia sa paraseasca locul ramas in urma fug spre … Europa.

Sunt iar la casa parintilor mei din margine de Bucuresti. Daca de la spital nu ne vor veni vesti mai rele, programul nostru va fi cam acesta:
– Maine dimineata plecam spre Sibiu, unde ne vom vedea cu alti verisori si verisoare si vom participa probabil la serviciul de peste saptamana al bisericii lor.
– Joi vom incerca sa trecem prin Oradea si Baia Mare ca sa ajungem la oraselul unde locuieste prietenul meu, Iosif Morcan si colega de facultate a sotiei mele, Sanda Morcan. va fi probabil inca un privilegiat servici de partasie la una din bisericile din Baia Mare, ultima noastra halta din drumul spre sofisticata si acum asa de indepartata Europa occidentala.
– Daca Domnul va voi sa ne lase macar a doua parte a programului nostru initial neatins, vom ajunge apoi la unele biserici din Austria.
– Ultimele zile le vom petrece probabil in Shwabach-ul de langa Nurmbergul Germaniei, la niste mult promise studii profetice.

Vinerea saptamanii viitoare ar urma sa zburam inapoi in USA. A erupt insa iar vulcanul din Islanda si nimic nu mai este sigur. Ne-am obisnuit deja cu aceasta nesiguranta in care singura certitudine este Dumnezeu si interventiile Lui in vietile si planurile noastre.
Ora Pro Nobis.

Categories: Uncategorized