23 Mai 2011. Luni. Sabatul predicatorilor. Incerc sa recapitulez pentru mine si sa rezum pentru voi ce s-a intamplat de la ultima mea postare.

1. L-au prostit pe american!
M-am dus cu o seara inainte de luni dimineata la compania de unde urma sa inchiriez masina in Nurmberg. Doamna de acolo m-a mustrat acru, reprosandu-mi ca ii deranjez inainte de vreme. Pana la urma am americanizat-o si a fost mai amabila. Am rugat-o sa-mi arate un BMW seria 1 pentru ca vreau sa stiu ce ma asteapta a doua zi si, eventual sa incerc un upgrade, daca nu mi se potriveste. Mi-a raspuns ca nu are nici unul pe lot. Cred ca era nemultumita ca “am pacalit sistemul” si l-am sunat pe Valer, ginerele meu si facusem prin el o rezervatie de acolo (este la jumatate de pret). Am intrebat-o daca se vor tine de ce scrie in contract si voi avea o masina automatica. Mi-a raspuns ca nu exista nici o garantie in contract.

Luni dimineata ne-am prezentat cu bagajele sa luam masina. Era alta doamna de servici. Mi-a aratat BMW-ul. Daniela, sotia mea, s-a suit in el (cam cu greu) si a iesit repede afara. “Daniel, eu nu rezist sa stau in conditiile astea 10 ore de drum pana in Romania. Intr-adevar, masina era un fier de calcat, cam cat Feet-ul din America. In plus, era si pe benzina, facand deplasarea noastra cu mult mai scumpa. Am cerut un upgrade pe motorina si automatic. Mi s-a raspuns ca nu exista nici o alta masina disponibila.

Panica …
Cand mi-am mai revenit, i-am spus doamnei ca voi pleca la alta companie de inchirieri. S-a intristat atunci si mi-a spus ca ar mai fi o solutie: mai era pe lot un Ford pe motorina, dar nu automatic si era “mare”, un SUV. I-am spus ca vrem sa-l vedem. Cand s-a urcat in el, Daniela mi-a spus: “Asta este”.

Am acceptat suma ceruta, doar cu putin mai mare, si m-am rugat Domnului sa ma schimbe cu “schimbator” de viteze. Nu mai condusesem de multi ani masini neautomatice.
Dupa prima de zi de calatorie aveam sa-mi dau seama de smecheria celor de la rentalul german. L-au prostit pe american! L-am speriat intai cu o masina prea mica si i-au bagat apoi pe gat una “Americana”, cu consum mare, pe care nu o inchiria din aceasta cauza nimeni …

2. Tot raul spre bine.
”Pacaleala” lor ne-a prins foarte bine la comfortul nostru. Masina este o bijuterie “fully loaded”. Cruise control, climatizare, instalatie audio pentru Ipad-ul nostru, in loc de sunroof are un roof intreg de sticla (cu jalusele). Stergatoarele de parbriz se pornesc singure odata cu primele lacrimi ale ploii. O vreme m-am tot speriat de bip-urile neexplicate pe instalatia de bord. Numai pe la Arad, cand incercam sa o parchez intr-un spatiu imposibil, mi-am dat seama ca bipurile semnalizeaza proximities periculoasa a obiectelor (pe fiecare latura a masinii!). Am zburat pe autobandul german (dupa ce trec de incrucisarile primelor trei viteze, urmatoarele pana la sase sunt mult mai usor de folosit.) Autostrazile din Austria au fost chiar mai bune decat cele germane. Am avut totusi o problema.
Familia Craiovan ne-a imprumutat un GPS si el se tot contrazicea cu GPS-ul masinii. Am hotarat sa mergem dupa cel din masina si l-am oprit pe celalalt. Mare greseala!
Nicu ne desenase pe hartie o ruta si stiam niste numere de autostrazi (A1, A2, A3, M0). Ne-am trezit pe A6, apoi pe A9, am trecut printr-o mare succesiune de tunele, unul de peste cinci kilometri si … am inceput sa ne punem intrebari. De frumos era frumos … Munti pana la cer cu caciuli de zapada, vai ultramontane parca desprinse din “Heidi”, case ca niste cabane, sate ca niste buchete de flori asezate la marginile autostrazii …
Ce mai, cand ne-am dumirit pe unde eram ne-am dat seama ca vrand sa mergem, sa zicem, de la Arad la Cluj, ne-am trezit pe la Brasov. Am stins GPS-ul masinii si l-am aprins pe cel de la familia Craiovan. Nu ne-a tras de urechi, nu ne-a reprosat ca l-am stins in favoarea celui “mai bogat”, dar ne-a spus aspru ca ne pierdusem de-a binelea, ratacind cu ochii lipiti de parprize ametitoarelor piesaje. Am facut-o la dreapta, nu chiar o stanga impetuos si am traversat o alta salba de tunele si vai imbietoare.
Una peste alta, pot spune ca s-a meritat. Vorba unui alt “ratacit” prin America: “Pe aici tot nu mai fusesem niciodata …”

3. Am ajuns totusi la Arad pe la 11 noaptea, dupa 13 de ore de condus.
Asa cum fusesem sfatuiti din Germania, ne-am oprit la ultimul exit din Austria sa alimentam. In rezervorul masinii am pus motorina, iar noi ne-am dus la un “Bila” sa cumparam ceva de mancare. Eram numai noi printre rafturile magazinelor si Daniela mi-a spus ceva in romaneste. Am strans din dinti panicat si i-am soptit: “Nu vorbi romaneste!” Una din vanzatoare se intunecase deja la fata. La casa de plati s-au lamurit ca eram americani si a inceput iar sa ne zambeasca.
Gazdele noastre erau plecate la Moneasa si ne-a anuntat telefonic ca vin, cat pot ei de repede, cam intr-o ora. Parcati in fata casei, am scos ca in gluma IPad-ul si am incercat sa vad daca exista in aer un network la care ma pot cupla fara parola. Spre marea mea surpriza si bucurie, am gasit unul. Am pornit Face Time si am intrat in legatura audio-video cu Sarah, fata noastra cea mica. Mare minune si tehnica asta moderna. Sa stai in masina si sa fii si acasa in acelasi timp! Captivati de imagini, nu ne-am dat seama decat intr-un tarziu ca ne dadea tarcoale paznicul de la episcopia ortodoxa de peste drum. Se tot mira de “aparatul” pe care-l tineam in mana si se temea sa nu fim cine stie cine, cine stie de unde si pentru cine stie ce scopuri … A trebuit ca Daniela sa se dea jos si sa-l linisteasca cu o explicatie. Casa gazdei noastre nu avea Internet fara fir, asa ca a trebuit sa merg in fiecare zi afara pe trotuar sa ma conectez ca sa-mi citesc posta. Banda lata era a unui server de la … Episopie. Deci, totusi, avea ceva dreptate si paznicul …

4. Ziua de Marti ne-am petrecut-o printre rudele parintilor nostri, repetand pentru fiecare experienta cu Face Time-ul. N-am fi putut sa obtinem nici cu un milion de dolari bucuria pe care le-am facut-o cand s-au vazut cu cei din America, mai ales cu mami si cu tati, Maria si Traian Ban. Uitasem ca bucuria poate produce atatea valuri de lacrimi.

5. Miercuri ne-am dus la Timisoara si am repetat experienta cu Face Time. Rezultatele au fost aceleasi. Matusa din Timisoara a crescut-o pe Dana, sotia mea, in anii cand Traian Ban a fost la inchisoare si mami a trebuit sa dea undeva unul din cei cinci copii, dintre care cea mai mica avea doar cateva saptamani. Au fost ani frumosi cu oameni buni. Daniela a facut la Timisoara toata gradinita si primele patru clase numai in limba germana. Astazi se mira ca nu-si mai aduce aminte aproape nimic din cuvintele acelei limbi. N-am vrut sa-i explic niciodata ca memoria ei ii ascunde protectiv suferintele din perioada aceea. Este un fel de amnezie declansata de sistemul nostru de protectie.

6. Joi si Vineri au fost zilele pentru care RBA m-a finantat sa vin ca reprezentant al baptistilor din USA si Canada la Congresul Uniunii Baptiste Romane tinut la Timisoara. Ratasem audienta la presedintele Basescu, Marti, pentru ca preferasem sa stau cu rudele din Arad. Miercuri am participat la tot “protocolul”. Intalnire in sala oficiala de pe aeroportul din Timisoara. Presedintele Aliantei Baptiste Mondiale, un om splendid din Virginia, a vorbit tinand la un moment dat amandoua maini in buzunare. Cand mi-a venit randul, am incercat sa dezghet putin atmosfera, si am spus ca eu voi vorbi tinand doar o singura mana in buzunar pentru ca sunt romano-american.

Au urmat audiente la mai marii urbei si ai judetului, masa fastuoasa cu furculite si linguri prea multe pentru obisnuintele mele, zambete parca desenate artificial pe fete, cuvinte bombastice si promisiuni pline de pretuire reciproca (aparent sincera). Noi, cei doi presedinti veniti din America, impreuna cu Otniel Bunaciu, presedintele Uniunii, ne-am fotografiat, “la drapel”, cu presedintele Consiliului Judetean si am primit cate o caseta cu ceva simbolic din partea orasului.

Am fost intr-o audienta si la un fel de Departament al Cultelor sau al culturii (cer scuze daca nu-mi amintesc bine). O doamna foarte amabila si remarcabil de inteligenta ne-a intretinut ca o amfitrioana desavarsita.

A fost ocazia in care cineva ne-a luat interviuri pentru radio si televiziunea locala. M-au intrebat ce vad si simt deosebit in Romania. Inca marcat, le-am spus ca, pentru mine, chemarea la Departamentul Cultelor insemna pe vremuri cu totul altceva, intalnirea voalata cu Securitatea si cu presiunile aparatului represiv de Stat. De vorbit a vorbit, asa cum era normal, mai mult presedintele Aliantei Mondiale. Cand mi s-a dat si mie microfonul, am spus ca americani din Virginia au condus dintotdeauna America si au si acum, ca si mereu, dreptate. Cred ca mi-am facut inca un prieten in America … Cand am fost amandoi in masina, m-a intrebat unde ne-am ascuns noi o suta de ani de istorie in USA, ca RBA nu este membra inca in Alianta Mondiala. M-am declarat nestiutor si am declinat un raspuns in numele Asociatiei.

Vineri a aparut intre noi si Valeri Ghiletchi, presedintele Federatiei Baptiste Europene si membru in Parlamentul Moldovei (ca sa numesc numai doua pozitii oficiale care-i sleiesc puterile acestui remarcabil pastor baptist). Cand a fost intrebat ce mai face, a preferat sa raspunda cu un citat din Ion Miron, actualul episcop al baptistilor moldoveni “Eu ce pot, copiii ce vor si nevasta ce trebuie”.

Despre lucrarile Congresului prefer sa stau de vorba doar cu lucratorii din bisericile RBA. Aici este suficient sa spun ca am fost uluit de potentialul si posibilitatile pe care le au acum fratii nostri. Peste impresia lasata de adunarea delegatilor-pastori, impresia lasata de organizatorii din biserica numarul unu a fost “peste asteptari”. Cinste lor si slava Domnului! In prima zi a fost un cor mixt foarte mare, combinat cu o frumoasa si fermecatoare orchestra.

In cea de a doua zi au cantat cei din corurile tinerilor si o “trupa” de lauda si inchinare. Tonusul a fost sanatos, elanul tineresc si armoniile ceresti. I-as fi invitat cu draga inima pe toti in America, dar nu lucrez la serviciul de vize si pasapoarte …

Am refuzat politicos sa merg la masa finala de Vineri seara, impreuna cu proaspetii alesi ai Uniunii. In inima mea toti sunt alesi si nimeni n-a pierdut la acest Congres electiv. Am plecat acasa impreuna cu cei plecati, ca sa-mi fac bagajele pentru a doua zi.

7. Sambata, ne-am luat inima in dinti (multumesc familiei de dentisti Spirescu) si ne-am avantat in torentele traficului romanesc cu intentia de a ajunge spre seara la Bucuresti. Ar fi trebuit sa o luam spre Austria si Italia, ca sa vizitam bisericile romanesti din diaspora. Ni s-au schimbat insa planurile, pentru ca Ghita Striblea, un verisor din Bucuresti a facut comlicatii medicale si se afla la reanimare. Au venit si baietii familiei, Dan din Spania si Cristi din America, ca sa pompeze bani in sistemul “gratuit” de aici. (Mi s-a parut simbolic pentru situatia Romaniei, “if you know what I mean”). Am ajuns dupa zece ore la Bucuresti, de data aceasta urmand fidel sfaturile GPS-ului dat de Nicu Craiovan. Cel din masina nici macar nu avea harta pentru Romania. Am observat cum, GPS-ul de pe parbriz il privea din cand in cand, parca cu dispret).

8. Duminica am avut o zi de foc. Ghita Ovidiu, pastor la Galati si prieten din tinerete, ca un pescar priceput a pus in nada invitatiei lui singura “nada” la care stia ca nu pot rezita: “Duminica dimineata ii sarbatorim pe cei mai vechi membrii ai adunarii, printre care si pe fratele Petrica Plesoianu”.
Tataia Plesoianu a fost gazda care a urzit petenia dintre mine, aflat temporar in practica vara ca seminarist la Galati, si Daniela Ban, studenta care gazduia la ei in tot restul anului.
Iata-ne deci sculati cu noaptea in cap pentru un drum de 3 ore jumatate spre Galati unde trebuia sa ajungem cumva in timpul servicului de la Biserica Baptista. Masina pe care o conduceam, lipsa altora de pe strazi si de pe autostrada soarelui, pe care am mers o buna bucata de drum, sau poate si dorul de amintirile noastre ne-au facut sa ajungem la Galati in numai doua ore si un sfert. Cei din Galati ne-am privit mustratori. Le-am spus ca nu era masina mea, era doar inchiriata. Mi-au raspuns dand din cap: “Dar viata? Viata …” Ca de multe alte ori am fost fortat sa recunoasc ca iar n-am avut dreptate.

Alte poze aici

Dupa masa luata la tataia acasa (peste prajit si facut la gratar, cu mamaliga, doar ce va asteptati?), ne-am pupat (tataia este cel mai pupacios barbat pe care l-am cunoscut vreodata! Ma speriase odata vazandu-l cum ii pupa pe leprosii de la Tichilesti), ne-am urcat in masina si am pornit-o spre Bucuresti. Daniela mi-a spus ca ar fi bine sa nu mai mergem la nici o biserica, dar, pe drum, ne-a sunat fratele Daniel Maris, pastorul bisericii unde am crescut si unde a slujit tatal meu) si ne-a invitat. Am luat-o ca din partea Domnului. Ce a urmat a fost insa mult prea mult ca sa pot descrie si povesti aici si acum, la doar o noapte distanta. Suficient sa va spun ca am fost binecuvantat sa fie in vizita acolo si familia prietenilor mei, Nicula din Kitchener, Canada. Prezenta lui Cristi m-a ajutat sa transform liturghia obisnuita si inevitabila a unui servici divin intr-o “happening”, o spontana intalnire de bucurie, cantare, amintiri si Cuvant.

Am plans si am ras impreuna cu cei prezenti. Mi-am dat seama inca o data ca tatal meu a fost iubit ca pastor si ca eu n-am sansa sa umplu nici macar a zecea parte din pantofii lui. Am primit o multime de invitatii, dar le-am refuzat ca sa ne retragem alaturi de cei care vegheaza in preajma spitalului unde se afla Ghita. In drum spre casa l-am vizitat pe Ghita la spital.
Acum este luni dimineata si m-am grabit sa va scriu. Nu stiu ce vom face si cat vom sta pe aici. Planurile noastre s-au dat peste cap. Probabil ca am cazut, fara sa stim, pe planuri facute din vesnicie de Dumnezeu. M-a sunat fratele Vasile Talpos si m-a apelat sagalnic cu “frate presedinte”. L-am rugat sa nu ma instraineze si sa ma numeasca tot Daniel. A fost de acord. M-a invitat, ca de fiecare data cand am ajuns in Bucuresti, sa merg maine de dimineata sa petrec cateva ore cu studentii. Cred ca am sa ma duc. Este bucuria care mi-a fost cea mai draga in toate vizitele de pana acum. Doamne, ajuta!

Categories: Amintiri