Fie ca sărutul poalei hainei Lui care acoperă pământul să ne îmbete pe toți cu aroma picioarelor care au umblat țărâna din care am fost și noi făcuți.
Isaia 6:1 – „… am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt și poalele mantiei Lui umpleau Templul“.
Aseară am ascultat Radio Vocea Evangheliei și, în unduirea colindelor românești, mi-am adus aminte de Ioan Alexandru. La una din prelegerile ținute la Universitate ne-a făcut pe toți să „vedem“ nevăzutele poale ale mantiei divine care acoperă și acum pământul. Parcă l-am auzit spunând cuvintele de mai sus … și încă îl aud rostind dulce și fierbinte, așa cum numai el o putea face, … „pruncușorul“.
Lumină lină lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de cară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de luni venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină
Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsării la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor venii să-l vadă
Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Si lumile au perit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor
Lumină lină lini lumini
Instrăinându-i pe străini
Lumină lină, nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptătit
Si pelerinul însetat
In vatra ta au înoptat
Lumină lină leac divin
Incununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.
*************************
Categories: Amintiri, Articole de interes general
Barzilaiendan 
Descultz:)
Se cuvine sa-l mai amintim pe IOAN ALEXANDRU si din perspectiva traducatorului, din perspectiva ebraistului; poetul” Imnelor…” a fost nu doar un mare admirator si iubitor al culturii iudaice , dar si un talmacitor iscusit a celei mai poetice carti biblice : “Cantarea Cantarilor.” Traducerea domniei-sale este una exemplara, unica in exprimarea nuantata a sentimentelor, a emotiilor artistice , a sensurilor spirituale, si din acest punct de vedere Catedra de Studii orientale a Universitatii Bucuresti ii datoreaza mult acestui mare om de cultura.
Se pare ca autorul mai avea in plan ( incepuse deja lucrul ) si o traducere a Psalmilor davidici, insa timpul nu a mai avut rabdare, Dumnezeu S-a hotarat sa-i inchida ultima fila a vietii, si sa-i dea odihna in dulcea Lui “Lumina lina” in 16 septembrie 2000.
IOAN ALEXANDRU ramane in Istoria literaturii romane , una dintre cele mai luminoase revelatii, pe care pamntul romanesc, de fapt Ardealul , ni le-a putut darui.
A debutat cu volumul “Cum sa va spun” in 1964, insa pe tot parcursul activitatii sale literare, eul sau liric incearca mai multe modele de matamorfoza- in cadrul aceleiasi miscari, evident- schimbandu-si registrul liric de cateva ori. La inceput debuteaza sub auspicii blagiene, un soi de traditionalism cu “sonuri si isonuri ” expresioniste. Abia mai tarziu, in marea poezie a “Imnelor…” , poetul isi desfasoara aripile spre un tradionalism sentimental si spiritual, in genul lui O. Goga sau G. Cosbuc, mai putin patosul acestora, si mai mult curgerea lina si tanguioasa a versurilor.
” Imnele bucuriei”, ” Imnele Transilvaniei”, ” Imnele Moldovei” si ” Imnele Tarii Romanesti” scot la iveal o lirica festiva, caligrafiata in spiritualitatea crestin – ortodoxa. Darnic si marinimos criticul Edgar Papu – spre deosebire de alti critici mai modernisti- l-au considerat pe Ioan Alexandru ” cel mai mare poet imnic din intreaga Istorie a literaturii noastre.”