Sambata, 10 Aprilie 2010. Dupa o dimineata foarte buna petrecuta cu barbatii de la Bethel intr-un “brain storming”, un fel de “evaluate and grow”, ma aflam in avionul din Long Beach, gata de zbor inspre Portland, unde ma invitase fratele Nelu Brisc sa particip la deschiderea oficiala a celei de  a treia biserici baptiste din zona. Stiam de strategia fericita din care se nascuse aceasta initiativa misionara si plecam cu bucurie la drum.

In difuzoare rasuna ca de obicei vocea pilotului cu ultimele amanunte despre zbor. Neasteptat si neobisnuit, el a adaugat: “Si acum, rog pe toti pasagerii sa priveasca 20 de secunde pe geam la soarele de afara.”

Privelistea era intr-adevar frumoasa. La ora cinci si jumatate dupa amiaza, ca un senior care privea multumit inapoi spre multimea supusilor pe care-i binecuvantase bucuros in drumul sau de peste ziua, inconjurat cu o uriasa cununa de un galben auriu, soarele se ducea sa apuna dincolo de palcurile de palmieri de pe dealurile milionarilor din orasul Palos Verde. Mi-am zis: “Ce pilor sensibil!”

Spre surprinderea mea insa, in jurul meu au izbucnit de peste tot hohote de ras. Nici o urma de romantism …

 Din difuzoare, vocea pilotului se rostogolea sagalnic: “Doar o gluma, prieteni. N-am vrut sa jignesc pe nimeni. Si la Portland se vede din cand in cand soarele …”

Alta data ma prideam mai repede la glume. De data aceasta, gam scapat poanta turistilor care se intorceau acasa in Portland. Rasfatatul soarelui din California … pleca acum la “Ploi-land” cum ii spun ironic romanii.

“Orasul trandafirilor”, cum se mai numeste Portlandul, este una din destinatiile mele preferate, visul celor mai multe concedii ale mele. Unii cred ca ma simt atras acolo de padurile vesnic verzi, de aerul curat si tare, de iarba cruda si zemoasa, de muntii cu caciulile de zapada trase peste ochi …  Adevarul e ca acolo ma atreage exact acelasi lucru care ma tine legat si de Los Angeles: oamenii.

Am multi prieteni foarte buni in Portland …

Categories: Amintiri