// //

Descrisă drept cea mai puternică bancă de investiţii a lumii, Goldman Sachs controlează aproape tot ce contează pe pieţele financiare, cel puţin pe cele americane. Istoria crizelor financiare recente, care este şi istoria declinului rapid al proaspăt sărăcitului imperiu american, se poate citi ca o listă cu numele unor foşti angajaţi ai Goldman Sachs. Începând cu ultimul secretar al Trezoreriei sub administraţia Bush, Henry Paulson.

Paulson, fost director executiv al Goldman Sachs, a fost şi arhitectul „salvgardării“ preferenţiale a unor instituţii financiare americane. El a împărţit, practic, mii de miliarde din banii contribuabililor câtorva dintre prietenii săi de pe Wall Street.

Robert Rubin, secretar al Trezoreriei sub administraţia lui Bill Clinton, în timpul căruia s-a spart marele „balon Internet“, lucrase la Goldman Sachs nu mai puţin de 26 de ani.

După aceasta, el a devenit directorul Citigroup, care a primit un „stimul“ de 300 de miliarde de dolari de la Paulson. Lista este foarte lungă, dar o vom încheia aici, fără a uita să menţionăm că guvernatorii băncilor naţionale ale Canadei şi Italiei au lucrat pentru Goldman, la fel ca directorul Băncii Mondiale şi preşedintele Bursei din New York. Puterea şi întinderea fără precedent ale băncii i-au permis să transforme întreaga Americă într-o gigantică schemă piramidală, manipulând după dorinţă întregi sectoare economice, uneori timp de ani buni.

Goldman Sachs pare a fi tot timpul în spatele multor probleme de care oamenii se lovesc aproape zilnic: benzină scumpă, dobânzi împovărătoare, fonduri de pensii evaporate, concedieri în masă. Banca este o maşinărie imensă şi sofisticată de convertire a micilor averi ale oamenilor de rând în profit.

Formula este relativ simplă: Goldman se poziţionează în centrul unui balon speculativ, vânzând investiţii despre care ştie că nu au valoare. Culege astfel masive sume de bani de la investitorii mijlocii şi mici cu ajutorul unui stat neputincios şi corupt, care rescrie regulile întotdeauna în favoarea băncii.

La sfârşit, când balonul se sparge, lăsând milioane de oameni faliţi, fără slujbă şi înfometaţi, Goldman Sachs începe din nou procesul, pozând în salvatorul care împrumută cu dobândă banii pe care i-a luat. Schema a fost repetată de multe ori din 1920 încoace, iar Goldman pregăteşte una care are potenţialul de a crea cel mai mare şi mai îndrăzneţ „balon bursier“ din istorie. Pentru a înţelege cum s-a ajuns la actuala criză financiară trebuie să înţelegem ce a mai făcut Goldman în trecut, scăpând ca şi acum basma curată. Este istoria a exact patru baloane, între care şi ciudata şi aparent inexplicabila creştere a preţului petrolului de anul trecut. În toate cazurile au existat foarte mulţi perdanţi, dar Goldman Sachs nu s-a numărat niciodată printre aceştia.

La finele anilor 1920, Goldman Sachs a intrat în jocul investiţiilor la bursă, înfiinţând Goldman Sachs Trading Corporation (GSTC). Primul lot de un milion de acţiuni, cu valoarea de 100 de dolari bucata, a fost cumpărat chiar de Goldman, care le-a revândut imediat cu 104 dolari acţiunea. Banca a continuat să-şi tranzacţioneze acţiunile, urcând artificial preţul acestora.

În cele din urmă, Goldman vinde întregul pachet de acţiuni şi înfiinţează un nou fond de investiţii, Shenandoah Corporation. Shenandoah creează la rându-i un alt fond, Blue Ridge Corporation, cu 7.250.000 de acţiuni iniţiale. Din acestea, 6.250.000 aparţineau Shenandoah, care era în mare parte deţinut de GSTC. Suveica de „acţiuni“ vândute a funcţionat până când publicul a încetat să mai cumpere, nemaiavând bani. În cartea sa „1929, Marea Criză“, reputatul economist John Kenneth Galbraith alocă un întreg capitol, intitulat „Credem în Goldman Sachs“ („In Goldman Sachs We Trust“), expunerii pe larg a „nebuniei“ investiţiilor bazate pe împrumuturi („cu efect de levier“), ilustrată perfect de fondurile Goldman. Aceste fonduri, arăta Galbraith, au fost o cauză majoră a crahului financiar. Valoarea pierderilor înregistrate atunci s-ar cifra acum la 475 de miliarde de dolari. În urma crahului, Goldman Sachs nu a pierdut nimic. Dimpotrivă, a prosperat şi a devenit banca favorită a celor mai bogaţi oameni şi a corporaţiilor.

65 de ani mai târziu, Goldman deschide drumul intermedierii ofertelor publice la bursă, mijloc pe care multe companii îl folosesc pentru mărirea capitalului. Paralel, luat de la Goldman Sachs şi pus la conducerea Trezoreriei federale a SUA, Robert Rubin a decis „relaxarea“ reglementărilor existente pe piaţa financiară. Astfel, băncile au putut acţiona „liber“, în frunte cu Goldman Sachs, care a scos prin listare la bursă, pe bandă rulantă, zeci de companii IT care nu funcţionau nici pe hârtie.

Investitorii nu ştiau că regulile jocului se schimbaseră. „La începutul anilor 1980, asigurătorii majori insistau ca firma listată să aibă cel puţin trei ani de profitabilitate. Perioada s-a scurtat apoi la un an, apoi la un trimestru. Când a apărut balonul Internet, nu se mai cerea profitabilitate nici măcar pentru viitorul previzibil“, explică Jay Ritter, profesor de finanţe la Universitatea Florida. După ce a listat la bursă o firmă micuţă, botezată Yahoo!, Goldman Sachs a devenit din 1996 un guru în ochii investitorilor.

În 1997, Goldman a listat 24 de companii, din care o treime erau pe pierdere. În 1999 a listat 47 de firme, unele dintre aceste oferte fiind considerate echivalente moderne ale fondurilor Blue Ridge şi Shenandoah. În 2000 listează 18 companii, din care 14 deja pierdeau bani. Valoarea medie a ofertelor lansate de Goldman în 1999 s-a ridicat cu 281% peste preţul iniţial, comparativ cu media de pe Wall Street, de 181%. La vremea respectivă, Goldman a fost acuzată de mai multe practici oneroase, printre care dare de mită şi manipulări de preţ. A fost şi amendată, cu 110 milioane de dolari, în condiţiile în care banca plătea salarii în valoare de 7 miliarde.

Graţie lui Rubin, după spargerea balonului IT, Goldman a găsit repede un altul, cel din cauza căruia întreaga planetă a intrat în criză: imobiliarele. Pe scurt, banca a creat o piaţă „de masă“ pentru datoriile „toxice“ pe care în mod normal nu le-ar fi cumpărat nimeni, nici companii de asigurare şi cu atât mai puţin fonduri de pensii. Goldman a găsit două metode de a ascunde ce vindea, respectiv două instrumente financiare cu nume liniştitoare, şi cel puţin o cale de a face şi mai mulţi bani, pariind practic împotriva a ceea ce vindea, cu asigurători care au suferit pierderi masive. Şi de această dată, multe alte bănci şi fonduri au protestat, dar Goldman a scăpat doar cu plata a 60 de milioane de dolari. În 2006, fondurile de salarii ale băncii crescuseră la 16,5 miliarde. Cel puţin 13 miliarde din banii alocaţi pentru „salvarea“ asigurătorului AIG au ajuns la Goldman Sachs.

La jumătatea anului 2008, criza începuse să-şi facă simţită prezenţa, având drept consecinţă o scădere a cererii de pe pieţe. Şi totuşi, barilul de petrol a atins un maxim istoric de 147 de dolari, mai mult decât dublul preţului din vara lui 2007, pe fondul unei creşteri a producţiei. Nimeni nu găsea o explicaţie. Goldman reuşise să transforme ţiţeiul în marfă speculativă, încurajând investitorii instituţionali, precum fondurile de pensii, să cumpere contracte futures.

Între 2003 şi 2008, valoarea fondurilor speculative pe piaţa de mărfuri a crescut cu 2.300%, de la 13 la 317 miliarde. În 2008, un baril de ţiţei era tranzacţionat în medie de 27 de ori înainte de a fi livrat şi consumat. Goldman obţinuse în secret, încă din 1991, o dispensă oficială fără de care nu ar fi putut să facă din petrol un obiect de pariuri. Comisia regulatoare, CTFC, a acordat practic un cec în alb pentru Goldman Sachs, un document numit „Bona Fide Hedging“, despre existenţa căruia mulţi oficiali nu au aflat decât anul trecut.

La cârma Statelor Unite este instalat Barack Obama, un politician tânăr şi popular, pentru a cărui campanie electorală Goldman Sachs a contribuit cu 981.000 de dolari – cel mai important donator privat. Mesajul de „schimbare“ al lui Obama include şi felul în care America tratează schimbarea climei. Preşedintele SUA a promis limitarea emisiilor de gaze poluante, care pe de-o parte provoacă şi accelerează încălzirea globală, iar pe de altă parte promit să umple seifurile băncii Goldman Sachs.

Piaţa „creditelor de carbon“ abia dacă există, dar potenţialul său de mii de miliarde de dolari nu putea să scape băncii. Proiectul avut în vedere de democraţii lui Obama stabileşte limite pentru emisiile la care au dreptul toate industriile. Dacă unele firme depăşesc limita, ele trebuie să cumpere „credite“ de la alte firme care au poluat mai puţin. Ideea este că limitele vor fi coborâte constant, în timp ce numărul creditelor rămâne fix. Această trăsătură este foarte atrăgătoare pentru speculanţi, pentru că înseamnă o creştere practic constantă şi garantată a valorii unui credit. Poate nu întâmplător părţi din plan au fost concepute de experţi ai Goldman Sachs, iar banca susţine activ implementarea unui astfel de sistem încă din 2005. Pe de altă parte, Goldman a investit masiv în energii alternative (eoliană, solară, biocombustibili), pentru care cererea este deja în creştere. Goldman Sachs deţine 10% din Chicago Climate Exchange, pe care vor fi tranzacţionate „creditele de carbon“.