Un bărbat din biserica noastră este în spital. Medicii spun ca este pe moarte. L-am vizitat de cateva ori acolo și l-am găsit, ca întotdeauna, multțmit și gata.
Numele lui este Jelev … Maxim.

Unicitatea lui este alcatuită din cateva dimensiuni speciale:

1. Este un bulgar din sudul Basarabiei care s-a refugiat în Romania să scape de binecuvantările comuniștilor. A sărit, ca să spunem așa, din lac în puț.
2. S-a convertit împreuna cu soția într-o bisericuță de evrei din Bucuresti, strada Olteni și a intrat în orbita familiei Wurmbrand.
3. A fost un prieten al mamei mele cu care a împărit multe , bune și rele, de-a lungul anilor.
4. Ce l-a făcut însă pentru mine „Maxim“ a fost felul în care și-a purtat și iși poartă suferința și neputințele vârstei. De cativa ani stă împreuna cu soția, la un azil de bătrani. Au niște copii foarte buni, dar mutarea aceasta a fost necesară și singura alternativă posibilă pentru o îngrijire corespunzătoare. Niciodată, dar niciodată, nu l-am auzit să se plangă de suferință sau să fie într-o stare de depresie.

Ieri l-am gasit iesit temporar din starea de comă. L-am întrebat:
„Cum ești, frate Maxim?“
„Mulțumesc Domnului, bine, frate Daniel.“
„Te doare ceva?“
„Mă dor toate.“

Pentru fratele Maxim, mulțumirea poate fi asociată cu ori ce fel de stare, inclusiv cu orice fel de durere sau suferință. Așa a fost toată viața lui. Le plasează pe toate pe planuri diferite și nu lasă ca vreun neajuns să-i tulbure, măcar pentru o clipă, mulțumirea.
Cu cât se apropie de plecare cu atâta mi se pare mai deasupra dimensiunilor mele. Cu cât țl văd mai linștit în aceste zile neliniștite, cu atâta mi se pare mai … maxim.

Categories: Amintiri