Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene când te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”

Simion Felix Marţian
Vulcan, 3 mai 2019