Motto: ,,Din coronița ei de flori frumoase nu i-a mai rămas acum decât un pumn de lăcrămioare“

Am găsit-o la Suceava sau mai bine zis la Pătrăuți, foarte aproape de căminul orfanilor crescuți de Christian Aid Ministries. Când plecai de la cămin și dădeai colțul la stânga spre Suceava, apartamentul ei era pe partea dreapta. Într-o casă veche cu mai multe intrări, munca moldovenilor și priceperea americană a Silviei reușiseră să facă un loc simpatic și confortabil, o locuință pe care îi plăcea să o numească ,,căsuța mea“.

Silvia lăsase tot ce avea și putea avea în USA ca să fie prin preajma românilor nevoiași pe care-i ajuta organizația și mai ales în preajma celor care o chemau drăgăstos cu numele ,,mama Lila“. Christian Aid avea un proiect special ,,cu semințe“ de diferite plante cultivabile în grădină și Silvia era responsabilă să-i găzduiască și să-i însoțească pe ,,specialiștii“ fermieri care veneau în România să-i învețe pe moldoveni cum se face agricultura adevărată. Colectivizarea comunistă îi sălbăticise, le extirpase spiritul de inițiativă și-i redusese la simple unelte de CAP, e drept ,,cu suflet“.

Neștiută de cei ce conduceau Christian Aid, Silvia mai răspundea și de un alt program pe care-l pusese la treabă împreună cu alți prieteni americani, nemenoniți. Era un program discret, numit ,,portofelul săracului“, din care ieșea ca prin minune câte un mic ajutor pentru familiile cele mai nenorocite peste care dădea Silvia în vizitele ei prin satele și cătunele moldave.

Eu sosisem în România ca însoțitor pentru un grup de păstori americani din Los Angeles. Mă împotmolisem pe la Piatra Neamț. Amintirile vremurilor grele trezise în sufletul meu furtuna unor anxietăți din trecut, de când mă aflam sub amenințarea articolului 153 și autoritățile mă amenințau cu pușcăria. Trecusem iar printr-o noapte a sufletului, când năluca nopții mă bântuia cu fumul fantomelor și suferințele strigoilor (Ps. 91:5; Is. 21:4). Cei din Piatra Neamț, vrând să-i impresioneze pe musafirii americani, ținuseră neapărat să le traduc pățaniile persecuțiilor de atunci, iar eu n-am știut că, traducând, arunc o punte spre o lume a panicilor pe care credeam că o lăsasem de mult în urmă.

Urma să plec de urgență, ca să mai ,,scap“ o dată de România. Cum urma să plec doar a doua zi, am făcut un ocol cu mașina pe la Pătrăuți, ca să-mi dea ceva din medicamentele ei de molipsitoare bună dispoziție

,,Bine ai venit, Daniel! Chiar credeai că treci prin România fără să mă vezi? Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și te-a adus intenționat la mine.“

Ce să spun? Am privit-o doar adânc în ochi și am încropit un zâmbet pe sub scoarța mea de tristețe.

Văzând că prefer să nu vorbesc despre mine, Silvia mi-a spus:

,,Hai să-ți povestesc ce-am făcut zilele trecute. Eram pe la birou la orfelinat când a venit la ușă o țigăncușă să ceară ajutor.“

Știam și eu problema aceasta destul de bine. Pe cei de la CAM îi năpădiseră țiganii, ca niște pureci sau căpușe care simțiseră mirosul de sânge. Americanii, chiar și menoniții, sunt oameni drepți; sunt buni, dar nu sunt proști. Din cauza aceasta dosarul țiganilor era doldora de cazuri nerezolvate. Femeia aceasta se lovise de o vorbă pe care, vrând, nevrând, americanii trebuiseră să învețe s-o spună: ,,Nu! Nu se poate.“

Țigăncușa venise spre seară, poate intenționat, ca cei de acolo să n-aibă timp să-i mai pună atâtea întrebări. Americanii se dovediseră însă categorici: ,,Vino mâine. Azi n-avem timp să stăm de vorbă.“

,,Daniel, era tânără, dar arăta ca o babă bătrână. Era murdară ca din cocină. Avea părul încâlcit și mâinile negre ca păcura … Plângea de ți se rupea inima și … nimeni n-o credea nici măcar atâtica … Am văzut-o că pleacă frântă de șale spre poartă și m-am luat după ea.

– Unde te duci cumnată?
– Păi, m-oi duce să mă culc în gară și mă-ntorc mâine dimineață.

Mi-a fost dintr-o dată tare milă de ea și i-am zis:

– Du-te la gară, dar hai mai întâi pe la mine să-ți dau ceva de mâncare.

N-a zis nimic, dar a venit după mine cu privirea pironită în pământ.

Daniel, am luat-o la mine și i-am ascutat apoi povestea. O poveste tristă, ca multe altele asemenea ei. Fusese și ea o fetișcană vioaie, cu vise și speranțe de fericire. Fusese însă bătută, batjocorită și lăsată cu copii ,,din flori“. Șatra a considerat-o vinovată tot pe ea și nimeni n-a vrut să-i întindă o mână de ajutor. Era acum singură, stingheră și resemnată să scarmene prin pământ după cartofii rămași în urma culegătorilor.

Daniel, știi ce-am făcut? Am dezbrăcat-o de zdrențele ei, i-am făcut o baie strașnică în cadă, am frecat-o cu peria de scânduri, am șamponat-o, am parfumat-o, i-am tăiat unghiile de la mâini și de la picioare, i-am tăiat și aranjat puțin părul  … Ce mai, i-am făcut ceea ce îmi închipuiesc eu că se face în saloanele acelea de alintare feminină numite ,,spa“.

Săraca! Nu trăise niciodată așa ceva. Se tot mira de mirosurile frumoase. Se minuna de ce-i făceam. Îmi tot mulțumea și eu o tot încurajam: ,,Ești încă o femeie tânără și frumoasă. Să vezi ce bine o să te simți după seara asta!“

I-am dat o pijama de-a mea, ne-am așezat în pat și am povestit ,,o bucată de noapte“. I-am spus mute despre copilăria mea petrecută în sărăcie. I-am spus experiența întâlnirii mele cu Dumnezeu. Am căutat să o fac să se simtă ca o soră de-a mea.

Am adormit spre dimineață și știi cum dorm eu de adânc … Ar fi putut să fure ceva din casă și să plece, dar n-a făcut-o. M-a vegheat cât timp am mai dormit și am văzut-o zâmbind când am deschis ochii. Era încă în pijama. Cât fusese în baie, eu i-am adunat și aruncat zdrențele în care venise.

I-am dat din hainele mele. A cătat să mă refuze, dar se vedea că o face doar cu jumătate de gură. Nu se mai sătura să se privească în oglindă …

După micul dejun, am condus-o la ușă cu boccelele încărcate cu de-ale gurii pentru copiii de acasă. I-am spus:

– Lasă-le aici până mergi la americanii de la birou.
– Nu mai merg la ei. Mă duc direct acasă la ai mei. Ai făcut o doamnă din mine. O să încerc să țin minte tot ce mi-ai zis și să fac cum m-ai învățat tu, sora mea.
– Ține minte că poți fi și mai frumoasă pe dinăuntru! Dumnezeu te poate face o fată a Lui, o moștenitoare a cerului, o prințesă!

Acum, la atâția ani după aceste întâmplări, nu știu cum s-a simțit țiganca lui Silvia în hainele ei de doamnă, dar știu că a știut cum trebuie să arate un copil al lui Dumnezeu. O văzuse pe Silvia.

Categories: Amintiri