On Monday, December 29, 2014 2:42 PM, Horia Azimioara <horiaazi@gmail.com> wrote:

Neagra, dar frumoasa si Via frumusetii mele

(Cantarea Cantarilor 1.5-6)

    In viata unora si altora din marii vestitori ai evangheliei citim ca acestia ajunsesera in timpul din urma al vietii lor sa pretuiasca foarte mult Cantarea Cantarilor si sa vorbeasca in limbajul ei. Marturisesc ca pricep putin din Cantarea Cantarilor, ca nu pot sa patrund prea mult in ea si m-am mirat ca oamenii acestia s-au oprit tocmai la cartea aceasta peste care noi am trecut poate asa de usor.

Sunt aici lucruri care dau de gandit. In ea gasesti pe mirele care aici fuge, aici se ascunde. De aceea cei care au darul de a gandi mai temeinic au zis ca aceasta carte din Biblie ar fi pentru ramasita credincioasa din poporul evreu in timpul necazului celui mare. Explicand-o in felul acesta, ei au dat peste o cheie de intelegere mai clara a Cantarii Cantarilor. Iar omul duhovnicesc poate sa scoata invatatura de oriunde din Cuvantul lui Dumnezeu.

“Sunt neagra, dar sunt frumoasa.” Poate un credincios sa zica asa despre el insusi? Este el negru – sau cum este? Negru se vede el pe sine insusi, cand se uita la firea lui pacatoasa. “Dar sunt frumoasa.” Sunt frumos cand ma

privesc imbracat in Domnul Isus Hristos. Este o mare mangaiere pentru cei credinciosi ca nu trebuie sa se priveasca in firea lor pamanteasca pacatoasa, ci sa se priveasca imbracati in Domnul Hristos. Asa se stiu ei placuti inaintea lui Dumnezeu.

Cu cat lumina este mai mare, cu atat firea pacatoasa se arata mai urata. Si noi stim bine ca cine se lasa calauzit de firea lui, moare; cine este calauzit de Duhul lui Dumnezeu, traieste. Nu suntem lasati sa fim calauziti de gandurile firii pamantesti si de pornirile ei, ci de Duhul lui Dumnezeu; El are sa ne calauzeasca asa cum voieste El si sa ne inspire gandurile pe care le voieste El. Asa suntem frumosi inaintea lui Dumnezeu, imbracati in Domnul Hristos. Altfel, nu avem nicio frumusete.

Pretuim noi aceasta imbracare in Domnul Hristos? Ne gandim la grija pe care o are o mireasa pentru imbracamintea ei, pentru rochia ei. Rochia ii este alba si ea are foarte mare grija sa nu se atinga de ceva care ar putea s-o murdareasca. Asa ar trebui sa fim noi, cei credinciosi: sa avem grija sa nu ne patam cu nimic din ce ar putea sa intineze imbracamintea noastra, pentru ca suntem imbracati in Domnul Hristos.

Cu cat lumina este mai mare, cu atat vedem mai clar stricaciunea firii pamantesti. Si este bun lucrul acesta. Daca Dumnezeu iti face parte de o lumina mai mare, atunci te vezi ce esti in firea ta pacatoasa si-ti este scarba de tine insuti. Ce sunt, in Domnul sunt; incolo, in firea mea pacatoasa, mi-e scarba de mine. Cineva ajunsese incat sa spuna: Daca te-ai vedea imbracat in firea ta, ai zice: Nu te cunosc, lasa-ma in pace!

Luam noi aminte intotdeauna la pornirile firii noastre pacatoase? Si luam apoi aminte la indemnurile Duhului Sfant? Aceasta este o intrebare la care fiecare sa raspunda, dupa priceperea pe care o are.

Viata noastra trebuie sa fie o viata de lumina, de bucurie, de putere. Si aceasta viata o avem in Domnul Hristos, traind noi sub indrumarea Duhului Sfant. O astfel de viata ne da Dumnezeu. Totusi adeseori ne lipseste focul, ardoarea credintei crestine, ne lipseste influenta binefacatoare pe care se cade sa o raspandim in mijlocul lumii in care traim.

Multi abia isi tarasc viata. Suspine si gemete cate vrei; vaicareli tot mai multe, ba de imprejurari, ba de un om, ba de un altul; critici si amaraciuni impotriva unuia si altuia. Suntem chemati sa traim o alt fel de viata. Traim in lume, nevoile vietii devin adeseori apasatoare, iar influenta lumii este adeseori apasatoare, temeri de tot felul vin peste noi si ne apasa, abia de mai palpaie o lumina pe care Dumnezeu ar vrea s-o aprinda din plin. Grabiti in rugaciune, grabiti in citirea Cuvantului, grabiti in tot ce este voia lui Dumnezeu. In felul acesta nu se pot adanci in noi tot mai mult radacinile credintei crestine.

“Via frumusetii mele n-am pazit-o” (vers. 6). Via poate sa fie via inimii, poate sa fie via familiei, mai poate fi via adunarii. Am despicat cuvantul in trei, gasind trei idei care ar putea sa infatiseze via.

Via inimii. Intr-o cantare spune: “Da-mi inima ta, numai ganduri bune voi sadi in ea.” Daca I-o dam Domnului Isus, numai ganduri bune va sadi in ea. Suntem ca niste gradinari care trebuie sa smulga si sa sadeasca, sa smulga adica tot ce este pagubitor, orice buruiana, si sa sadeasca orice e bun, curat, folositor. Lucrul acesta nu este lucru de o zi, doua, ci de ani de zile, cred chiar de toata viata noastra. Domnul va sadi mereu in noi ce are de sadit. El are planuri mari cu noi. Din niste cazaturi si stricati, cum am fost in firea noastra pacatosa, El vrea sa faca niste chipuri asemenea Lui.

Acestea sunt ganduri prea mari, nu ma pot ridica la idei asa de inalte, va zice cineva. Trebuie totusi sa ne ridicam si sa prindem ceea ce Dumnezeu Insusi urmareste cu fiecare dintre noi. Dar viata aceasta este asa de complicata, incat o multime de lucruri trebuie sadite altfel, alt fel de idei, alt fel de a gandi, alt fel de a vietui.

Ma uit la cate o masina de cale ferata. Nu pricep, multe combinatii si multe suruburi sunt la ea. Daca un surub se slabeste, se poate opri intreaga masina. Asa este si viata noastra. Daca intr-o parte se slabeste un surub, toata viata poate ajunge o viata decazuta. Asa de simtitori trebuie sa fim noi? Da. Cu cata atentie trebuie sa fim si noi! Trebuie atentie la felul nostru de a gandi, la felul nostru de a ne manifeta, de a vorbi. Te uiti la atatea persoane, daca ele cugeta usuratic si vorbesc usuratic, ce viata duc? Dintr-o inima care cugeta usuratic si vorbeste usuratic, ce viata poate sa iasa?

Domnul nostru stie El cum sa lucreze in noi si sa scoata din noi chipuri asemenea Lui. Ne lasam noi insa calauziti de El? Daca nu te lasi in totul calauzit de El, atunci ce fel de credincios esti? Daca via frumuetii noastre, a inimii noastre, este in mana Lui, atunci trebuie sa-L si lasam sa lucreze in toate privintele in noi.

Te-ai rugat vreodata, soro, sa te scape Dumnezeu de usuratatea de a vorbi asa cum vorbesti? Ai cerut lui Dumnezeu sa te scape de usuratatea de a gandi asa cum gandesti si de a trai asa cum traiesti? Sa devenim tot mai aspri cu noi insine. Multi porci, multe vulpi si multi hoti pot intra sa faca prapad in via inimii noastre. Cuvantul spune: “Fiule, pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din inima ies izvoarele vietii.”

Nu de mult l-am intrebat pe un frate, socotindu-l aproape sa intre in vesnicie: “Frate, sa-ti pun o intrebare: Parasind pamantul acesta ai vreun regret?” Un alt frate caruia i-am pus acesta intrebare mi-a raspuns: “Da, am lucrat prea putin pentru Dumnezeu, vizite n-am facut cum trebuia, si nici in lucrarea lui Dumnezeu n-am lucrat asa cum trebuia.” Intreband acum pe acest frate daca are vreun regret, mi-a raspuns: “Da, am. N-am fost asa cum trebuia sa fiu!”

Vai! acesta poate sa fie regretul multor credinciosi seriosi. Atunci nu mai poti repara nimic. Nu numai cei batrani, dar si cei tineri este bine sa se opreasca in fata vesniciei si sa vada cum stau, desi temerea de Dumnezeu nu trebuie sa ne lipseasca niciodata.

Am spus insa ca via despre care vorbeste aici poate sa fie via familiei. Fiecare se gaseste intr-o familie, unde sunt poate si copii. Aici se deschide un capitol destul de insemnat. Cum ne-am crescut noi copiii? Ce grija am avut de ei? Care a fost grija noastra de capetenie in cresterea lor, in educatia ce le-am dat-o? Unii vor putea sa spuna: “Am cautat sa-i cresc pentru Dumnezeu, dar ce sa fac daca nu m-au ascultat!” Ai vegheat asupra lor? Ai mustrat, ai indemnat la timpul potrivit? Care ar putea sa ridice mana in sus, sa spuna: “Da, am facut tot ce trebuia”? Plecam smeriti capetele. Am facut si n-am facut!

O, ce mult e de lucrat in familia noastra cand este vorba sa ne crestem copiii! I-am crescut pentru lume ori i-am crescut pentru Dumnezeu? Dar sunt credinciosi care sa-si creasca copiii pentru lume, si nu pentru Dumnezeu? Veti spune: “Nu sunt eu care sa le dau nasterea din nou.” Educatia, cresterea copiilor nu este insa un lucru de nebagat in seama, el este un lucru foarte serios pentru credinciosi si trebuie sa fim cu foarte mare luare aminte asupra lui. Cine sa raspunda de familia mea inaintea lui Dumnezeu? Eu sunt capul familiei. Sa nu raspundem ca Sunamita de aici: “Via frumusetii mele n-am pazit-o.”

De aici trebuie sa iasa un indemn puternic sa ne indeplinim datoria noastra fata de cei ai nostri. Sa nu zicem: lasa, cand vor fi ei mari, vor deosebi binele de rau si adevarul de minciuna. Nu, atunci este prea tarziu. Avem raspundere inaintea lui Dumnezeu. Cata vreme se gasesc in casa mea, au sa se potriveasca regulilor casei. Trebuie staruinta si energie in educatia copiilor nostri. Nu stiu care n-o avea sa-si reproseze ceva. Sa nu fim nepasatori. Vom culege roade amare de tot, daca copiii nostri nu vor fi invatati sa iubeasca Mielul in casa noastra. La evrei, mielul trebuia tinut patru zile in casa si apoi se aducea ca jertfa de Pasti. Asa se vor gasi ai nostri sub o influenta binefacatoare.

Am spus insa ca via poate sa fie si via adunarii. Adunarea poate fi mai scumpa pentru copilul lui Dumnezeu, uneori, chiar mai mult decat via familiei. Ce influenta am raspandit noi in adunare? Am raspandit o influenta binefacatoare, ori am raspandit glume sau alt fel de lucruri? Vulpile mici strica via in floare.

Fiecare aducem o influenta in adunare. De aceea ma intreb: Ce influenta am adus eu, Doamne, in adunarea din care fac parte? Am raspandit o influenta buna intotdeauna sau nu? La lucrul acesta ma silesc sa dau un raspuns inaintea lui Dumnezeu. As vrea insa sa dau un raspuns care sa multumeasca inima Mantuitorului si Stapanului meu: Doamne, cat am trait pe pamant, Tie Ti-am slujit. N-am izbutit sa fiu la inaltimea dorita de Tine, dar totdeauna am urmarit sa fac voia Ta si sa raspandesc o influenta buna.

Adunarea ori recomanda credinta noastra, ori o darama. Daca este o adunare impodobita cu podoaba casei lui Dumnezeu, sfintenia, atunci Dumnezeu Se va putea sluji de adunare ca sa aduca si pe altii la El. Cand voi fi si eu asa cum sunt acesti credinciosi? vor spune cei ce vor vedea sfintenia adunarii.

Teodor Popescu,  Joi, 25 aprilie 1957

Categories: Uncategorized