ÎNSEMNĂRI DIN ETIOPIA – Prof. dr. Nicholas Dima (din cartea Nicholas Dima ● Maratonul Vieţii)

(Prin amabilitatea domnului Nicolas Dima)

In 2005, o agenţie internaţională din Washington mi-a oferit un post de profesor în Africa. Am fost pus în legătură telefonică directă cu mai multe universităţi şi am ales Etiopia. O ţară care m-a şocat la început, dar care m-a fascinat mai târziu şi de care am rămas profund ataşat. Etiopia este una dintre cele mai interesante ţări din Africa. E de aproape cinci ori mai mare decât România. Are o populaţie de circa o sută de milioane de locuitori, extrem de diversă din punct de vedere etnic, lingvistic şi rasial, şi se găseşte pe toate treptele evoluţiei antropologice.

Prin urmare, în Etiopia găseşti instituţii moderne asemănătoare celor occidentale, dar şi triburi primitive rămase la nivel pre-agricultural.

În cea mai mare parte, populaţia este creştină, peste o treime e musulmană, unele triburi din sudul ţării au rămas la religii animiste. Rădăcinile istorice şi religioase ale Etiopiei se află în nordul muntos şi creştin al ţării. Marea majoritate a creştinilor aparţine Bisericii Ortodoxe de rit Copt. Evoluţia acestei biserici e de-a dreptul fascinantă. 

Creştinismul etiopian 

Biserica etiopiană reprezintă un adevărat miracol. Modul în care a supravieţuit de-a lungul secolelor şi formele rituale în care continuă să funcţioneze îi uimeşte pe vizitatori şi îi îndeamnă la contemplare. În acelaşi timp, evlavia populaţiei şi slujbele bisericilor, în special la marile sărbători, te fac să retrăieşti simţământul creştinismului din primele secole. Nu e de mirare. Etiopia e una dintre ţările străvechi ale lumii şi are o continuitate istorică de trei mii de ani. Etiopienii, pentru care mitul şi istoria se împletesc, se mândresc cu 237 de regi şi împăraţi cunoscuţi şi consemnaţi de cronici.

Lista începe cu Menelik I Întemeietorul, fiul regelui Solomon şi al reginei Saba, şi se încheie cu ultimul negus, împăratul Haile Selassie (1892-1975). Etiopia este şi una dintre primele ţări creştine ale lumii. Creştinismul a ajuns în Etiopia în secolul IV, fiind adus de Frumentius, călugăr roman din Siria, devenit ulterior primul episcop al Etiopiei şi unul dintre marii sfinţi ai ţării. Istoria consemnează că pe la anul 330, la foarte scurt timp după ce Imperiul roman a adoptat oficial religia creştină (313), statul etiopian Axumit a devenit creştin.

Frumentius, despre care etiopienii sus[1]ţin că a fost de fapt etiopian, l-a convins pe împărat să adopte noua religie şi în urma convertirii împăratului populaţia ţării a adoptat creştinismul. La scurt timp după convertire, Biblia a fost tradusă în limba geʼez, limba strămoşilor etiopieni. Creştinarea populaţiei a fost însă un proces îndelungat şi de multe ori sângeros, care a durat aproape o mie de ani.

Ceea ce nu ştiu străinii e că la început etiopienii au fost de religie mozaică şi că foarte mulţi au refuzat convertirea la creştinism. Cele două religii s-au confruntat violent timp de câteva sute de ani. Un alt element mai puţin cunoscut e că biserica creştină etiopiană este singura biserică din lume care există în jurul unui obiect de cult pre-creştin, anume chivotul cu cele zece porunci primite de Moise pe Muntele Sinai. Etiopienii sunt convinşi că deţin chivotul legământului sfânt care s-ar păstra în prezent într-o biserică din localitatea Axum.

Un alt element important şi puţin cunoscut de către Occident e că luptele dintre etiopienii musulmani şi creştini au fost crâncene, au durat şi ele sute de ani, şi numai intervenţia în secolul al XVI-lea a unui contingent militar portughez a salvat Etiopia creştină. Apariţia Islamului în Cornul Africii, începând cu secolul al VII-lea, a dus la conflicte violente atât cu etiopienii creştini din nordul ţării, cât şi cu populaţiile animiste din sudul ei. Conflictele au afectat în special zona Mării Roşii şi estul Etiopiei, unde numeroşi creştini au fost constrânşi să treacă la Islam. Expansiunea Arabo-Musulmană a izolat timp de sute de ani Etiopia, făcând-o să se dezvolte complet separat de restul lumii creştine.

În cursul Evului Mediu, creştinismul etiopian a fost ameninţat din nou cu dispariţia, ceea ce a determinat liderii etiopieni să ceară ajutorul ţărilor europene. În 1529 Portugalia a răspuns trimiţând 450 de soldaţi, care prin intervenţia lor au salvat creştinismul. Un scurt timp, Etiopia a cochetat cu catolicismul. În final a rămas uni[1]tă cu biserica coptă egipteană, pentru ca recent să se separe şi să se declare autocefală. Potrivit statisticilor, aproape 50% dintre etiopieni sunt creştini ortodocşi, peste 30% musulmani, 15% protestanţi şi restul aparţin unor religii tradiţionale. Principalale comunităţi religioase întreţin relaţii paşnice, se respectă reciproc, şi sunt foarte ospitaliere. Am ajuns la această concluzie observând comportarea şi relaţiile dintre etiopieni.

În paginile următoare voi reda unele dintre experienţele mele în urma celor doi ani de profesorat la Addis Abeba. Majoritatea însemnărilor au fost selecţionate din Jurnal Etiopian, pe care am scris-o în Etiopia.

Mănăstirile ortodoxe

Profitând de câteva zile libere, am hotărât să fac o călătorie pe Lacul Tana. Aranjamentul îl făcusem în seara precedentă cu „căpitanul” unei mici ambarcaţiuni. Urma ca împreună cu un grup de turişti să vizităm insulele din mijlocul lacului, insule pe care se află vechi mănăstiri ortodoxe. Văzusem deja mănăstirile în câteva programe americane de televiziune şi eram fascinat de legende. Potrivit legendei, pe una din acele insule, Tana Kirkos (Quirqos), ar fi fost adus chivotul cu cele zece porunci divine primite de Moise pe muntele Sinai. Vechiul Testament susţine că poruncile au fost săpate pe două tăbliţe de piatră de chiar degetele divinităţii, fiind oferite poporului evreu drept cod de comportare morală. Conform unei legende, chivotul ar fi fost adus aici de preoţi evrei refugiaţi după distrugerea templului lui Solomon, care au adus cu ei şi vechea religie mozaică. Conform altei legende, chivotul a fost adus de tânărul prinţ Menelik, fiul regelui Solomon şi al reginei din Saba. Indiferent de variantă, etiopienii sunt convinşi că chivotul, numit de ei Tabot, în care sunt ţinute tăbliţele lui Moise, se află acum la biserica Tabita Zion din Axum, în nordul ţării.

Căpitanul cu care făcusem aranjamentul m-a avertizat să-mi iau apă şi sandvişuri cu mine, pentru că în timpul excursiei nu vom găsi nimic de-ale gurii. Mănăstirile nu oferă nimic, iar călugării trăiesc din milă şi donaţii. Lacul Tana este o mare interioară de formă oarecum ovală, având o lungime de aproape 90 de kilometri şi o lăţime de aproximativ 50 de kilometri. Este un lac de mică adâncime cu apă dulce, care cândva a avut o faună bogată şi era înconjurat de vegetaţie luxuriantă. În prezent, lacul continuă să fie populat de un număr redus de crocodili şi hipopotami, dar aceste animale trăiesc numai în unele zone izolate. Spre surprinderea mea, pe lac am văzut pescari folosind bărci făcute din papură, numite tankwas, asemănatoare celor pe care le văzusem pe lacul Titicaca.

Călătoria spre insule am făcut-o într-un barcaz mic cu motor, singurii pasageri fiind eu şi un medic elveţian. După aproximativ două ore am ajuns la prima insulă, unde se află mănăstirea Entoto Jesus. Insula e mică, iar mănăstirea e aşezată pe un deal destul de înalt pe care l-am urcat cu oarecare greutate. M-a impresionat de la primii paşi mediul înconjurător puţin alterat şi păsările sălbatice de pe insulă şi din păpurişul de pe litoral; într-un cuvânt, o natură puţin spoliată de lumea modernă. În apropierea mănăstirii, sub o poartă mare aflată la intrarea în incinta sfântului lăcaş, ne-a întâmpinat un ghid, iar pe o placă de deasupra era scris în limbile amhară şi engleză: Accesul femeilor este interzis în acest lăcaş. Am aflat că nici animalele femele nu au acces în incinta mănăstirii.

În interior şi pe lateral am remarcat mici încăperi, probabil chiliile călugărilor, iar în mijlocul unui semicerc format de chilii se afla clădirea bisericii. Biserica ortodoxă etiopiană este ierarhizată şi fiecare categorie clericală îşi are propria ei ţinută vestimentară. Majoritatea călugărilor, de exemplu, sunt îmbrăcaţi în negru şi poartă un potcap tot de culoare neagră. Ei trăiesc din micile indemnizaţii acordate de stat, din donaţiile credincioşilor şi din mica taxă de intrare percepută de la turişti şi pelerini. Un călugăr relativ tânăr şi amabil, şi care vorbea suficient de bine limba engleză, ne-a îndrumat spre limba oficială etiopiană şi limba maternă a comunităţilor de amhari din nordul şi centrul Etiopiei, fiind a doua cea mai mare limbă semitică după arabă (n. red.). micul muzeu al mănăstirii. La intrare însă, călugărul ne-a rugat să ne descălţăm, pentru că în bisericile etiopiene nu se intră încălţat. Apoi ne-a invitat înăuntru, unde ne-a arătat diferite obiecte de cult vechi de sute de ani şi mai multe cărţi religioase şi frumos ilustrate din Evul Mediu. Între acestea, ne-a arătat şi o biblie de dimensiuni foarte mari, scrisă în limba geʼez, tot ilustrată. Cu smerenie, a explicat semnificaţia obiectelor de cult şi a accentuat că deşi biserica Coptă s-a dezvoltat în izolare, din punct de vedere dogmatic nu diferă mult de bisericile Ortodoxă şi Catolică. Din cele cititie ştiu însă că biserica tradiţională etiopiană se distinge de biserica Coptă egipteană şi de cea bizantină prin faptul că este monofizită. Potrivit dogmei etiopiene, Isus este Dumnezeu pentru că partea sa divină a topit şi absorbit partea sa lumească. În acest sens, Maica Domnului se bucură de o imensă veneraţie în calitate de mamă a divinităţii şi este sărbătorită de 33 de ori pe an.

L-am întrebat cu acest prilej pe amabilul nostru călugăr-ghid despre istoria chivotului, Cutia Legământului cu poruncile lui Moise, ştiind deja că etiopienii nu se îndoiesc de veridicitatea legendei. Călugărul a confirmat cu convingere ceea ce citisem deja despre această mare enigmă a religiei. Potrivit legendei, chivotul cu poruncile a poposit timp de şase sute de ani pe insula Tana Kirkos din mijlocul Lacului Tana, după care a fost mutat la Axum. În mintea călugărului, nu exista nicio urmă de îndoială.

În continuare, ne-a condus la biserica mănăstirii, unde ne-au aşteptat alte surprize. Moşteniri iudaice Privite din exterior şi din punct de vedere arhitectonic, cele mai multe biserici etiopiene sunt aproape identice cu cele bizantine şi seamănă cu majoritatea bisericilor tradiţionale. Aparenţele sunt însă înşelătoare. De îndată ce intri în biserică pe una din uşile rezervate credincioşilor eşti confruntat cu un interior straniu. De la început, bărbaţii şi femeile se separă la dreapta şi la stânga în jurul a ceea ce mi s-a părut o altă încăpere interioară, complet separată de restul clădirii. Aceasta este Sfânta Sfintelor ori vechiul altar iudaic, unde evreii din Antichitate ţineau chivotul cu poruncile lui Moise şi unde numai marele preot avea acces.

Este evident că bisericile interioare etiopiene sunt concepute în stilul templului evreiesc clasic. Este ca şi cum etiopienii au construit mai întâi un templu mozaic sau cineva le-a construit acest templu, după care în jurul şi deasupra lui au clădit biserica creştină. Concepute în jurul acestui templu interior, multe biserici etiopiene sunt rotunde. Cine şi când i-a învăţat pe etiopieni să clădească asemenea lăcaşuri de rugăciune rămâne o mare enigmă.

În urma celor citite şi a primelor mele observaţii, sunt tentat să cred că iniţial etiopienii au fost de religie mozaică şi mult mai târziu au devenit creştini. Realitatea istorică este că nucleul iniţial al etiopienilor l-a constituit o populaţie semită, atât evrei, cât şi arabi, provenită din sudul Arabiei şi stabilită în regiunile muntoa[1]se din nordul ţării. Acea populaţie a cucerit nordul Etiopiei de azi şi populaţiile pe care le-a găsit la faţa locului şi a adus cu ea vechi[1]le ei tradiţii religioase, între care iudaismul. Limba, numele biblice, multe tradiţii, aspectul fizic stau mărturie în acest sens.

Adoptarea primei religii de către regatul Axumit din nordul Etiopiei s-a făcut probabil prin preoţi evrei. Vechile texte menţionează că iniţial preoţii etiopieni se numeau Dakeka Esrael sau fiii Israelului. Acei preoţi au fost primii conducători spirituali ai etiopienilor, dar la un moment dat au trecut la creştinism. În prezent, etiopienii se consideră un popor ales, dar se cred diferiţi de arabi, de evrei, şi de restul populaţiilor africane care îi înconjoară. În ce priveşte elementele comune cu evreii, Biserica Ortodoxă Etiopiană de azi moşteneşte unele instrumente muzicale religioase şi dansul ceremonial. În acelaşi timp, ca şi evreii, etiopienii acordă o mare însemnătate alegerii unui nume şi au adoptat multe nume vechi evreieşti. Nume ca Solomon, Abraham, Dawit, Aster, Rahel şi altele nu pot fi explicate decât printr-o legătură directă, însă pierdută, cu Israelul antic.

Pe de altă parte, până în ziua de azi continuă să trăiască în nordul Etiopiei o minoritate numită de localnici Falasha. În traducere liberă, falasha înseamnă imigranţi sau oameni stranii pentru că aparţin unei alte religii. Credinţa şi ritualurile de bază ale acestei miorităţi, începând de la steaua lui David (uneori alături de crucea lui Isus) până la imnurile şi dansurile religioase tradiţionale, reamintesc de vechea credinţă iudaică. Majoritatea credincioşilor Falasha au fost constrânşi să se convertească la creştinism în secolul al XVI-lea. Cei care au refuzat au fost deposedaţi de pământ, fiind nevoiţi să-şi câştige existenţa prin diferite alte ocupaţii, între care ţesătoria, fierăria şi olăritul. Un alt mare grup de Falasha a fost convertit la creştinism la începutul secolului XX, astfel încât în timpurile din urmă mai rămăseseră în Etiopia doar 10-15 mii de Falasha de origine străveche. Din punct de vedere antrolopologic, aceştia nu mai difereau de restul populaţiei, dar religia lor amintea de iudaism. Între timp, statul israelian a început să se intereseze de soarta acestor evrei „stranii” şi după studii genetice potrivit cărora ar fi fost identificaţi ca fiind înrudiţi cu evreii, în 1911 circa zece mii de etiopieni falasha au fost aerotransportaţi în Israel. Ziarele etiopiene pe care le-am citit în 2005 susţineau că alte zeci de mii de etiopieni, dintre cei convertiţi la creştinism la începutul secolului trecut, cer să revină la vechea lor credinţă şi să emigreze în Israel.

De-a lungul istoriei, între Etiopia şi Orientul Mijlociu au existat legături multiple şi complexe. Etiopienii au fost invadaţi de multe popoare, de la cele antice până la cele moderne, majoritatea provenind din Orientul Mijlociu, şi la rândul lor şi-au invadat vecinii. La un moment dat, la limita dintre istorie şi mit, etiopienii au stăpânit sud-estul peninsulei Arabe. Potrivit legendelor, prin secolul X î.H. regina Saba din acea regiune l-a vizitat pe cunoscutul rege biblic Solomon, cu care a conceput un copil. Etiopienii, pentru care istoria se împleteşte cu legenda, sunt convinşi că acesta ar fi punctul lor de intrare în istorie. Ultimul împărat etiopian, Haile Selassie, se intitula de altfel Leul din Iudea şi susţinea că ar fi urmaş direct al dinastiei Solomoniene. Multe legende au la bază un sâmbure de adevăr şi uneori istoria confirmă legenda.

În urmă cu o mie patru sute de ani, pentru a-i pedepsi pe arabi sau pe strămoşii acestora care le prădau coloniile comerciale de la Marea Roşie, etiopienii au trimis o mare armată cu care au împresurat oraşul Mecca. Se pare că armata a fost decimată de o epidemie, dar evenimentul a rămas în memoria arabilor pentru că etiopienii aveau în dotare un elefant şi până la acea dată (n. red. ) populaţia locală nu mai văzuse. Atât de impresionaţi au fost aceştia, încât în folclorul arab anul respectiv se numeşte anul elefantului. Evenimentul are o semnificaţie unică pentru arabi şi musulmani. Ei ştiu că profetul Mahomed s-a născut în anul elefantului. Specialiştii au remarcat o altă similaritate neaşteptată de tradiţii între religia etiopiană de azi şi tradiţiile vechilor popoare semite. Iniţial, creştinii etiopieni au ţinut ziua de sabat sâmbata, şi numai relativ târziu au adoptat duminica drept zi de odihnă şi de rugăciune.

„Operaţiunea Solomon”, aproximativ 14 500 de evrei etiopieni au fost transportaţi cu avioanele în Israel, fiind cea mai mare operaţiune de acest fel, din anii 1980 („Operaţiunea Moise”,1984-1985, cca opt mii de refugiaţi evrei etiopieni falasha au fost extraşi din lagărele de refugiaţi din Sudan de către Mosad şi transportaţi în Israel).

În ce priveşte alte tradiţii, se remarcă în mod deosebit circumcizia în ziua a opta, modul de sacrificare a animalelor, şi unele cutume culinare comune atât cu evreii, cât şi cu arabii. De exemplu, ceea ce este cuşer la evrei echivalează în mare măsură cu modul în care sunt sacrificate animalele în Etiopia, dar şi cu maniera strictă de respectare a posturilor…

Calendarul ortodox etiopian prevede 250 de zile de post pe an, din care 180 sunt obligatorii pentru toţi credincioşii. În zilele de post nu se consumă produse animale şi se serveşte masa numai după ora prânzului ori chiar după asfinţit. Pentru etiopienii pioşi postul Paştelui este cu adevărat sfânt. De joi seara, când începe serviciul religios pascal, până duminică dimineaţa, când se termi[1]nă, etiopienii zeloşi nu mănâncă nimic.

Într-o zi pe la ora zece dimineaţa am invitat-o pe asistenta mea să luăm micul dejun împreună. Heregoin venise în birou să discutăm o problemă de curs. M-a refuzat însă politicos, afirmând că era o zi de post. I-am oferit apoi o cafea neagră, dar mi-a răspuns la fel de senină că în zilele de post ea nu mănâncă şi nu bea nimic până la apusul soarelui. Făcând o paranteză, într-o zi de miercuri am fost invitat să iau dejunul cu decanul şi notabilităţile universităţii. La dejun, gazdele mele au servit preparate de post şi cumva m-au tachinat că, deşi eu susţin că sunt ortodox, am comandat un hamburger. Mi-am  adus aminte atunci că bunica din Curcani ţinea toate posturile, că avea taler şi castron de lut smălţuit şi lingură şi furculiţă de lemn pentru zile de post şi alt set pentru zile de dulce. Le-am răspuns colegilor mei că dacă vor continua educarea tinerilor etiopieni şi actualul proces de modernizare a ţării în decurs de 50 de ani îşi vor pierde şi ei tradiţiile. Wondwosen, rectorul universităţii, mi-a răspuns, puţin hâtru, că ei nu vor prinde această schimbare pen[1]tru că speranţa de viaţă în Etiopia e de numai 42 de ani… Tedla, decanul academic al Institutului, care ca şi ceilalţi şefi ai colegiului e în vârstă de sub 40 de ani, a ţinut să precizeze că etiopienii se grăbesc să ajungă ceva sau cineva la tinereţe, pentru că nu au nicio garanţie că vor ajunge la bătrâneţe. Am glumit şi eu, că mă grăbesc să ajung la bătrâneţe pentru că nu vreau să mor de tânăr. Se pare, însă, că am pierdut şansa.

Bisericile ortodoxe Bisericile etiopiene sunt construite în jurul altarului sfânt. Aici se găseşte chivotul cu o copie a decalogului transmis poporului evreu de Moise. O biserică fără chivot nu e considerată biserică, iar unele biserici au mai multe copii ale decalogului pe care le folosesc la diferite ceremonii. Acestea sunt însă întotdeauna acoperite cu o pânză brodată şi nu sunt văzute niciodată de credincioşi. O dată pe an, la Bobotează, preoţii îmbrăcaţi în veşminte din mătăsuri elegante şi multicolore, înconjuraţi de un alai de diaconi, călugări şi credincioşi, ies în procesiune cu chivotul. După ceremonie îl închid însă din nou în Sfânta Sfintelor. Restul anului, credincioşii pot doar să zărească cumva interiorul altarului, când preotul intră înăuntru printr-o mică uşă, pe care am văzut-o tot timpul acoperită cu o draperie. .

Toate slujbele, care la sărbători sunt aproape fără oprire atât ziua, cât şi noaptea, se fac dinăuntrul altarului. Preoţii ies din altar numai pentru anumite porţiuni ale slujbelor şi pentru a cădelniţa. Slujbele se fac în limba strămoşilor etiopieni de acum două mii de ani. Potrivit credincioşilor, această limbă şi alfabetul ei ar fi fost moştenite direct de la Adam. Adevărul este că alfabetul etiopian provine din cel arab şi ebraic şi are unele influenţe elene. Dacă etiopienii educaţi înţeleg alfabetul, problema e că în afară de preoţi nimeni nu mai înţelege vechea limbă geʼez. Aşadar, pe lângă faptul că preoţii nu pot fi văzuţi de credincioşi pe cea mai mare parte a slujbelor, cei din urmă nici nu prea înţeleg slujbele.

Pentru etiopieni, limba geʼez continuă să reprezinte ceea ce a fost în trecut limba latină pentru catolici. Poate că tocmai aceste elemente de mister religios îi conferă bisericii etiopiene o aură mistică pe care noi, europenii, nu o mai avem. Bisericile sunt frumoase şi impunătoare la aspect, iar pereţii exteriori ai încăperii interioare, unde se află altarul cu chivotul sfânt, sunt acoperiţi cu fresce şi picturi. Acestea reprezintă numeroşi sfinţi şi credincioşi, precum şi diverse scene biblice. Sfinţii pictaţi sunt atât negri, cât şi albi sau mulatri, ceea ce ilustrează originea mixtă a primilor etiopieni. Un călugăr-ghid ne-a explicat că unii dintre primii credincioşi creştini au fost negri şi că potrivit surselor etiopiene Maica Domnului a avut o bunică africană. E foarte posibil, având în vedere proximitatea Africii de Locurile Sfinte şi faptul că potrivit tradiţiei unul dintre cei trei magi era negru. Indiferent însă dacă aceste elemente sunt mituri sau realităţi, etiopienii sunt deosebit de pătrunşi de creştinismul lor adoptat cu mult timp înaintea altor popoare şi sunt foarte legaţi de biserică. Acest vechi spirit creştin a pătruns adânc în comportarea multor etiopieni.

Înainte de a părăsi mănăstirea din mijlocul Lacului Tana, călugărul-ghid ne-a arătat pe coridorul circular din jurul încăperii altarului două paturi mari şi impunătoare. Ele au aparţinut cândva familiei imperiale, care le-a donat muzeului mănăstirii. Unul dintre paturi era mai mare şi părea normal, dar al doilea era format din două paturi mici suprapuse. Ni s-a explicat că în zilele de post împăratul şi împărăteasa dormeau în paturi separate pen[1]tru ca nu cumva să fie împinşi la fapte lumeşti.

Sentimentele pe care am ajuns să le încerc faţă de Biserica Ortodoxă Etiopiană sunt complexe. Etiopienii au circa 200 de sfinţi la care se adaugă martirii creştinătăţii şi marile sărbători creştine universale. Mulţi sfinţi sunt sărbătoriţi în mai multe zile. Dacă Sfânta Maria e sărbătorită de 33 de ori pe an, Arhanghelul Mihail este sărbătorit în a 12-a zi a fiecărei luni. De toate aceste sărbători se fac slujbe care durează de la zece până la cincisprezece ore. Slujbele încep înainte de miezul nopţii, continuă până târziu în mijlocul zilei următoare şi la multe biserici sunt difuzate la megafoane. Din apartamentul meu aud slujbele de la biserica Sfânta Maria din cartier. Iniţial am avut impresia că aud chemarea la rugăciune a unui muezin musulman. M-am înşelat. Nu erau lamentaţiile unui muezin, erau slujbe creştin-ortodoxe. Preoţii şi dascălii etiopieni citesc din Vechiul şi din Noul Testament, intonează imnuri, binecuvântează şi predică ore întregi fără oprire. În asemenea zile, şi de fapt practic aproape în orice zi, în jurul bisericilor se adună sute sau chiar mii de credincioşi. Majoritatea lor nu intră în biserică pentru că pe de o parte nu au loc, iar pe de alta ritualul le cere credincioşilor să nu părăsească biserica înainte de terminarea slujbei. Din acest motiv, mulţi credincioşi se roagă afară ori la zidurile bisericii. Aceştia fac mătănii ca musulmanii, ating pereţii bisericii cu frunţile, aşa cum am văzut numai la evrei şi în acelaşi timp se închină precum creştinii. I-am văzut pe mulţi etiopieni, aflaţi în automobile, autobuze ori pe la răspântii, făcându-şi cruci în direcţia unor biserici pe care numai ei le ştiau. Asemenea evlavie religioasă nu am mai văzut nicăieri altundeva în lume.

Nu ştiu ce să spun, ori etiopienii au rămas prea mult în urmă, ori noi, occidentalii, am luat-o prea mult înainte. Întrebarea filosofică ar fi însă: înainte către ce? M-am întrebat totuşi, retoric, ce face Biserica Etiopiană pentru mulţimea de amărâţi şi cerşetori din jurul ei? Şi aici trebuie să adaug că există deja în Etiopia multe biserici protestante şi catolice şi că din aspectul credincioşilor care le frecventează se vede că acele biserici au făcut ceva pentru oameni.

Pentru a nu lăsa loc la interpretări, adaug că în opinia mea Ortodoxia Română este mult mai aproape de bisericile catolică şi protestantă, decât de Ortodoxia Etiopiană. Dacă ar fi să compar ortodoxia românească cu cea etiopiană aş aranja bisericile creştine pe o scară de la unu la zece. Aş plasa biserica etiopiană pe treapta numărul unu şi bisericile neoprotestante moderne pe treapta numărul zece. Apoi, bisericile protestante tradiţionale pe treapta nu[1]mărul nouă, bisericile catolice pe treapa numărul opt şi Ortodoxia Română undeva pe treapta numărul şapte. Trebuie să vizitezi Etiopia ca să-ţi dai seama cât de „europeni” suntem noi, românii… 

Boboteaza etiopiană

Ceremoniile organizate de Bobotează peste tot în Etiopia, şi la care am asistat la Addis Abeba, te catapultează într-o lume de neimaginat pentru europeni. Redau în continuare câteva pagini selecţionate din cartea Jurnal Etiopian

…Invitaţii de onoare au fost îndreptaţi spre terasa de deasupra pavilionului central, de unde se putea observa întreaga ceremonie. Pavilionul, bazinul de înot plin cu apă sfinţită şi un mic parc din jurul lor erau înconjurate cu un grilaj solid, deschis însă către cortul chivotului. Cortul sfânt se afla la mai puţin de o sută de metri distanţă. În acest mic parc îngrădit fusese instalată o prelată şi sub ea câteva zeci de scaune şi fotolii. Pe un mare fotoliu din mijloc se afla Abuna, patriarhul Bisericii Ortodoxe Etiopiene, şi în jurul lui erau episcopi, demnitari, diplomaţi şi alţi 30-40 de oaspeţi de onoare. Printre ei am avut onoarea să mă aflu şi eu.

Pe câmpul dintre pavilion şi cortul sfânt erau sute de preoţi, diaconi şi călugări îmbrăcaţi în odăjdii strălucitoare, studenţi ai facultăţii de Teologie şi o mulţime de elevi îmbrăcaţi în uniformele diverselor parohii. Unii tineri ţineau în mână umbrele multicolore din mătăsuri scumpe cu care protejau preoţii de razele puternice ale soarelui. Un preot mai în vârstă cu barbă albă, cu o mitră impunătoare pe cap şi cu un toiag mare şi splendid decorat în mâna dreaptă, dirija un grup de aproximativ o sută de preoţi aşezaţi în câteva coloane şi împreună cântau imnuri religioase şi dansau ceremonial cu faţa spre cortul chivotului. Toţi aceşti preoţi aveau toiege asemănătoare.

Am aflat ulterior că reprezintă toiagul cu care Moise a făcut minuni în faţa Faraonului înainte de a-i scoate pe evrei din robia egipteană. Dansurile ceremoniale la care am asistat erau însoţite de ritmul tobelor şi al unor instrumente mici, numite sitre, despre care specialiştii susţin că sunt moştenite de la vechii preoţi israeliţi. În tot acest timp, în pauzele muzicii şi dansului, ori nu ştiu după ce alte criterii, mulţimea ululuia în extaz, se mişca ritmic şi se prosterna în faţa cortului sfânt. De pe terasa pavilionului am văzut de asemenea câţiva preoţi care „botezau” mulţimea cu furtunuri cu apă sfinţită din micul bazin de lângă pavilion.

Credincioşii se înghesuiau să fie stropiţi şi mulţi încercau să colecteze apă sfinţită în sticlele pe care le aveau cu ei. La un moment dat, către ora 11, s-a făcut o linişte deplină urmată de un mare vuiet de entuziasm. Din cortul sfânt a apărut un alt alai de preoţi care s-a îndreptat către locul unde se aflau patriarhul şi invitaţii de onoare ai ceremoniei. Mulţimea de preoţi, diaconi, călugări şi ceilalţi credincioşi aflaţi la mijloc s-a dat la o parte, dar tot continuând să cânte şi să se mişte în ritmul dansurilor rituale. De data aceasta, credincioşii cântau, dansau şi se aplecau în faţa unui grup de nouă preoţi care purtau pe cap copii ale tablelor lui Moise.

Potrivit tradiţiei, acestea erau învăluite în brocarde preţioase pentru ca nimeni, în afara celor aleşi, să nu le poată vedea niciodată. Se spune că tablele cu decalogul au puteri divine. Ele sunt acoperite cu brocarde groase nu pentru a fi protejate de credincioşi, ci pentru a proteja credincioşii de puterile lor. De acum ştiam că tablele sunt copii ale decalogului şi că în procesiuni sunt scoase fără chivoturi, cutiile sfinte rămânând în altar. Ştiam, de asemenea, că aceste copii sunt făcute din piatră sau lemn, dar am tras concluzia că trebuie să fie din lemn pentru că altfel ar fi fost mult prea grele pentru preoţi să le ţină atât de mult cu braţele, deşi le sprijineau pe cap.

Apoi, deodată s-a făcut o linişte totală şi a luat cuvântul patriarhul, care a făcut o scurtă slujbă în străvechea limbă geʼez şi apoi a ţinut o predică în limba amhară. După ce patriarhul a încheiat cu o binecuvântare, din nou au început muzica şi dansurile rituale, iar extazul general a continuat.

În cele din urmă, zecile de mii de credincioşi s-au înşirat în noi procesiuni, în spatele preoţilor cu tablele sfinte, şi au pornit înapoi către bisericile din care proveneau. Decalogurile urmau să fie puse din nou în chivoturi şi închise în altare până la următoarea Bobotează. Am  rămas pe gânduri în faţa unei asemenea manifestări de credinţă, de extaz şi de devotament. M-am întrebat ce trebuie să fie însă la biserica Sfânta Maria din Axum, unde credincioşii sunt convinşi că au în faţa lor adevăratul decalog primit de Moise? Trebuie să-i respecţi pe etiopieni chiar şi numai pentru faptul că ei cred atât de puternic în realitatea chivotului.

Ceremoniile la care am fost martor în ziua de Bobotează ori Timkat la 19 ianuarie 2006 după calendarul Gregorian, ori 11 Tahisas 1998 după calendarul Iulian, m-au mişcat şi au făcut şi din mine un om care crede… Moise, Poruncile, Chivotul Legământului, Isus, Fericirile, Mântuirea, Religia, Relegarea, Reîntoarcerea în Casa lui Dumnezeu, toate acestea sunt trăite şi retrăite intens de etiopieni de fiecare Bobotează.

Sunt etiopienii poporul ales? E greu de spus! Sunt evreii poporul ales? Poate că da, dar dacă Dumnezeu i-a ales, i-a ales pentru un anumit scop. În ebraică, Israel înseamnă cel care se măsoară ori se luptă cu Domnul, şi în existenţa lor evreii au dat dovadă de mare curaj şi de o imensă tenacitate religioasă. Ei s-au luptat însă şi cu Dumnezeu şi împotriva Lui. Dumnezeu i-a scos de două ori din robie şi după alţi două mii de ani de exil şi numeroase încercări i-a ajutat să se întoarcă acasă şi să înfiinţeze Israelul modern. Din tot ce a fost cândva măreţul templu al lui Solomon a mai rămas doar un zid al plângerii, dominat de o moschee musulmană. În credinţa lor demnă şi de toată admiraţia, evreii vor să reclădească marele templu de altădată. Templul lui Solomon a fost construit însă pentru găzduirea chivotului sfânt. Fără chivot, evreii ar putea să reconstruiască templul lui Solomon, dar în umila mea părere numai în jurul crucii mântuirii universale. Şi aceasta ar fi probabil misiunea pentru care i-a ales Dumnezeu pe evrei. Potrivit scripturilor ebraice, Iehova i-a ales să fie conducători buni. Şi pot fi! Ştiu acest lucru pentru că i-am cunoscut bine la Aiud, unde o vreme am stat în aceeaşi celulă cu mai mulţi evrei, între care erau şi doi rabini. Exemplul lor a fost o mare inspiraţie pentru mine. Sunt în Etiopia: o ţară în care creştinismul ortodox se practică neschimbat de aproape două mii de ani! (O versiune a acestui eseu a fost publicată în revista Geopolitica, mai 2010)             

O călătorie în sudul tribal al Etiopiei

În cursul celor doi ani în care am predat la Universitatea St. Mary din Addis Abeba am făcut mai multe călătorii prin toată ţara. Cu acele prilejuri am traversat şi am cunoscut nemijlocit principalele regiuni istorice, culturale şi geografice ale Etiopiei. La încheierea sejurului, îmi rămăsese de vizitat regiunea de sud a ţării, în care locuia o populaţie tribală foarte puţin influenţată de civilizaţia modernă. În acea regiune, numită oficial Southern Nations (Naţiunile din Sud), am reuşit să ajung în ultimele săptămâni înainte de a părăsi Etiopia. La o distanţă de numai o mie de kilometri de Addis Abeba se află o zonă în care localnicii de-abia au luat contact cu lumea occidentală. Cred că e greu să găseşti o altă societate mai puţin evoluată în ziua de azi. Este locul pe care am hotărât să-l vizitez împreună cu colegul meu, Carlos. În calitate de geograf cu un deosebit interes pentru antropologie şi geografie politică, doream de mult timp să ajung în regiunea de sud a Etiopiei, aflată la frontiera cu Kenya. Câteva programe de televiziune îmi întăriseră şi mai mult dorinţa. Încercasem prima oară în ianuarie 2007, dar maşina angajată n-a rezistat la drum. După opt pene de motor şi patru zile pierdute, ne-am întors dezamăgiţi la Addis Abeba. Mă simţeam frustrat şi în luna iunie se apropia sfârşitul anului universitar, aşadar şi întoarcerea în America. Iniţial am fost patru persoane înscrise pentru această escapadă, însă în final am rămas doar cu Carlos, cu care mai făcusem câteva călătorii. Carlos e un companion bun şi rezistent la rigorile unei asemenea încercări. Am stabilit să pornim la drum în mijlocul lunii iunie, după încheierea examenelor. Totul era să găsim un automobil capabil să funcţioneze în condiţii extreme…

Era o zi de sâmbătă şi încă mai aveam timp să pornim în călătorie, când, în sfârşit, am găsit o maşină solidă, cu un şofer tânăr şi competent. Carlos, care se pricepe la mecanică, a dus maşina la un test de teren şi s-a întors mulţumit. Maşina, Toyota Land Cruiser, era în condiţii optime. Biniam, şoferul coproprietar al maşinii, avea 27 de ani, părea un om calm şi inspira încredere. Am avut noroc. Dacă nu găseam maşina în acea zi nu mai aveam timp să pornim în escapadă.

Potrivit înţelegerii, eu urma să mă ocup de traseu şi să administrez partea financiară a călătoriei, iar Carlos se ocupa de fotografii, de şofer şi de automobil. Universitatea St. Mary a contribuit cu costul închirierii maşinii, 80 de dolari pe zi, iar noi urma să suportăm costul benzinei şi cheltuielile personale. În câteva ore am semnat contractul, i-am plătit lui Biniam jumătate din costul închirierii, şi am stabilit ca a doua zi la orele şapte dimineaţa să vină să ne ia de la locuinţa mea. Biniam cunoştea o parte din traseu, era şi el curios să ajungă în regiunea de sud a Etiopiei, pe care nu o cunoştea.

A doua zi dimineaţa, la ora şapte şi jumătate, părăseam Addis Abeba. I-am prezentat imediat lui Biniam planul detaliat al călătoriei. Având în vedere limita de timp, toată aventura trebuia încheiată în şapte zile. Deşi ştiam că ne aşteaptă o călătorie dificilă şi că drumurile erau proaste, chiar inexistente în anumite zone, se putea face. Totul depindea de capriciile vremii, pentru că în par[1]tea sudică a Etiopiei tocmai începea sezonul de ploi şi inundaţii. Maşina închiriată avea deja 300 de mii de kilometri la bord şi m-a cuprins puţin teama. Pe drum s-a dovedit însă excelentă şi şoferul a fost la înălţime. Drumurile, pe de altă parte, au fost mai rele decât mă aşteptasem. 

Călătoria 

În prima zi am parcurs 500 de kilometri şi după vreo nouă ore am ajuns în localitatea Arba Minch. A fost un segment plăcut şi relativ uşor al călătoriei. Burniţa uşor, era răcoare, cerul era acoperit şi vegetaţia de savană începuse să înverzească. Am lăsat în urmă munţii din regiunea capitalei şi în apropiere de Arba Minch relieful s-a transformat într-un podiş ondulat. Vegetaţia a început şi ea să devină de tip tropical, cu ierburi înalte, tufişuri, păşuni, palmieri şi alţi arbori, culturi de sorg şi de porumb. Pe diverse păşuni şi pe marginea drumului păşteau capre, bovine şi măgari şi în mai mule locuri se vedeau maimuţe-babuini. Cerul era plin de păsări de toate neamurile. Specialiştii spun că în ultima sută de ani marile animale sălbatice au dispărut din Etiopia. Păsările au supravieţuit. Omenii şi copiii întâlniţi ne salutau de la distanţă. Erau paşnici, prietenoşi, aşa cum sunt majoritatea etiopienilor. Înainte de a intra în oraş, unde urma să rămânem peste noapte, şoseaua era deteriorată vizibil, lucru pe care l-am simţit în toate articulaţiile. Ne-am oprit la hotelul Bekele Mola de la intrarea în localitate, unde am plătit 20 de dolari pe o cameră bună şi curată cu două paturi, cu duş cu apă caldă. Aici am mâncat cea mai bună friptură din Etiopia şi am aflat că în această zonă se creşteau cele mai bune vite. Tot aici am făcut plinul maşinii, iar Biniam a controlat cele două cauciucuri de rezervă şi a umplut trei canistre mari cu benzină.

De la Arba Mich începea de fapt escapada. În ziua a doua a excursiei am părăsit Arba Minch la şase şi jumătate dimineaţa şi am plecat spre Konso, localitate situată la o distanţă de 250 de kilometri. Distanţele nu înseamnă însă nimic în condiţii proaste de drum şi pe vreme cu ploaie şi ceaţă. Biniam mai fusese pe acest drum şi îl cunoştea. Carlos şi cu mine cunoşteam şi noi primii 30 de kilometri, pe care îi parcurseserăm în încercarea anterioară de a ajunge în regiunea Omo. La început drumul era încă acoperit parţial cu pietriş şi pământ bătut, părea carosabil. Treptat s-a desfundat însă şi s-a umplut cu băltoace. Satele din zonă au devenit şi ele din ce în ce mai primitive, fiind alcătuite din mici adăposturi de pământ acoperite cu foi de palmieri şi alte plante tropicale. Locuitorii păreau şi ei mai închişi la culoare, cumva diferiţi la aspect de cei din nord, fiind sumar îmbrăcaţi. Unii dintre ei erau în pielea goală.

Am ajuns la Konso şi am găsit localitatea acceptabilă: hotel, restaurant, staţii de benzină, multe prăvălii şi o mulţime de oameni. Regiunea Konso este cunoscută de antropologi pentru sculpturile în lemn puse deasupra mormintelor. În ultima vreme, multe au fost furate şi vândute colecţionarilor printr-un lanţ ascuns de hoţi şi escroci. Am luat prânzul în oraş şi am plecat spre Key Afar şi Jinka. Drumul până la Key Afar a fost greu, dar ne obişnuiserăm cu problemele rutiere: noroi, băltoace, ravene şi mici pârâuri. Începuse să plouă, prin unele locuri drumul era greu de văzut şi de urmărit. Ajunşi la Jinka, am respirat uşuraţi, sperând că am trecut de cea mai grea parte a călătoriei. Cred că visam.

Jinka Deşi e capitala provinciei de sud a Etiopiei, Jinka este doar o impresie de oraş. Clădiri dărăpănate, locuri virane pline de noroi şi bălţi, câini vagabonzi, capre şi măgari peste tot, şi nicio stradă pavată. Am avut totuşi noroc. În cursul primei nopţi a plouat con[1]tinuu şi podul peste care trecusem în seara precedentă fusese inundat şi blocat. De cealaltă parte a podului mai multe maşini aşteptau retragerea apelor ca să poată intra în localitate.

Jinka e o aglomeraţie de cocioabe şi prăvălii cu doar câteva clădiri mai acătării în zona centrală. În oraş era totuşi forfotă, activitate. Când am vizitat locuinţa unui învăţător local am fost plăcut impresionaţi. Casa era mare şi sănătoasă, avea mai multe camere, lumină electrică şi mobilă de oraş. Nu avea apă curentă, iar toaleta era primitivă, aflându-se în fundul curţii şi servind mai multe case. Învăţătorul ne-a primit amabil şi ne-a servit cu renumita cafea etiopiană. În oraş am tras la hotelul Goh, unde am închiriat o cameră cu două paturi de scânduri, dar cu duş şi cu lumină electrică. Electricitatea funcţiona doar o parte din timp. Camera a costat 18 dolari pe noapte şi hotelul Goh s-a dovedit a fi singurul hotel acceptabil din localitate.

E bine că nici Carlos, care a crescut în Porto Rico, şi nici eu nu suntem pretenţioşi, pentru că la acest capăt al lumii nu mai poţi alege. Pentru mine, tot ce e mai bine decât în închisoare e perfect. În ce-l priveşte pe Carlos, dacă găseşte bere şi fete zâmbitoare, poţi să-l duci în iad şi nici nu observă unde a ajuns.

Hotelul avea un mic restaurant cu terasă şi cu mai multe mese şi scaune, aşezate sub un pâlc de copaci. Când s-a luminat, cerul era chiar frumos. La mese am găsit mai mulţi consumatori locali, dar şi turişti străini şi, spre bucuria lui Carlos, restaurantul avea bere rece. Am intrat în vorbă cu câţiva tineri ingineri etiopieni care locuiau în hotel pentru o lungă durată, în vederea construirii noii şosele. Ne-am împrietenit şi ne-am invitat reciproc la bere. Am intrat în vorbă cu doi cehi din Praga. Unul dintre ei era reporter şi celălalt fotograf, veniseră ca şi noi să viziteze parcurile naţionale Mago şi Omo, şi să ajungă la renumita populaţie Mursi. În ziua precedentă vizitaseră deja primul sat Mursi, dar din cauza inundaţiilor nu au putut ajunge în parcul naţional Omo, deşi aveau şi ei o maşină Toyota foarte bună. Aşteptau să se îndrepte vremea ca să ajungă la destinaţia propusă.

M-au îngrijorat informaţiile primite de la ei şi de la alte persoane din noul anturaj. Reporterul ceh ne-a sfătuit să angajăm un ghid local pentru că dincolo de Jinka intrăm în necunoscut. Am aflat însă că în parc trebuie să angajăm oricum un ghid local şi după ce m-am consultat cu Carlos am decis ca deocamdată să nu angajăm pe nimeni. La una din mese erau trei ghizi oficiali care îşi ofereau serviciile, dar nu ne-au inspirat încredere. În plus, preţul cerut de ei era cam piperat. Vremea senină, noii comeseni, berea şi fetele zâmbitoare din jur au înveselit mult atmosfera. În aceeaşi seară au venit neinvitate la masa noastră două tinere dispuse să ne însoţească pe post de ghide. Le-am invitat la cină, le-am tratat cu politeţe, dar le-am refuzat oferta.

A treia zi s-a dovedit a fi una dintre cele mai interesante zile ale experienţei mele de turist-explorator. Am plecat de la hotel dimineaţa devreme, urmând să parcurgem o distanţă relativ scurtă până la intrarea în parcul naţional Mago, din care se ajunge în parcul Omo. Eram totuşi puţin îngrijorat. Cerul era înnourat şi prevestea ploaie. Drumul era desfundat şi confuz. Biniam, şoferul nostru, părea nervos. Nu cunoştea regiunea şi nu mai condusese niciodată în asemenea condiţii. Trebuia să ajungem la o bifurcaţie, de unde urma să luam alt drum spre parc, dar ne-am învârtit de vreo două ori fără să depistăm niciun drum lateral. Singura indicaţie că eram pe un drum era prezenţa pe dreapta şi pe stânga a copacilor şi nu puteam trece printre ei. Am ajuns la un luminiş, unde am întâlnit un tânăr zâmbind, care ne-a făcut semn să ne oprim. În ziua precedentă fusese şi el la restaurantul hotelului şi ascultase discuţiile noastre. Era străin de loc, dar cunoştea regiunea şi îşi oferea, cumva la negru şi la preţ redus, serviciile de ghid. L-am angajat pe loc. Deodată, Biniam s-a liniştit.

A fost o decizie inspirată pentru că nu ştiu dacă ne-am fi descurcat singuri. Noul nostru ghid fusese de câteva ori în satul tribului Mursi, începuse să le înveţe limba, şi cunoştea oarecum şi parcul naţional. Împreună, am nimerit intrarea în parc, dar la poartă nu era nimeni. Cineva, care s-a întâmplat să fie în zonă, ne-a spus să mergem la sediul parcului ca să plătim biletul de intrare şi să luăm şi chitanţă. În calitate de fostă ţară comunistă care a moştenit vechea birocraţie, păstrarea chitanţelor e foarte importantă în Etiopia.

Între timp, s-au adunat şi alţi localnici în jurul nostru, dar nimeni nu ştia nici unde se afla sediul parcului şi nici cât costă intrarea. Ştiam că vizitatorii străini plătesc de zece ori mai mult decât etiopienii, dar noi aveam documente de rezidenţi şi ni se spusese că vom fi trataţi ca etiopieni. În plus, nu intenţionam să vizităm parcul, ci doar să trecem prin el şi să ajungem în primul sat Mursi, aflat la aproximativ 50 de kilometri. Am traversat Munţii Mago cu o altitudine de circa două mii cinci sute de metri, după care am ajuns la un platou în care au apărut satele locuite de triburi locale. Flora era dominată de păduri, ierburi înalte, arbuşti, pe alocuri, luminişuri. În trecut aici au trăit din abundenţă toate animalele sălbatice tipic africane, între care lei şi elefanţi, dar în prezent nu îşi mai aminteşte nimeni de existenţa lor. Din mersul anevoios al maşinii am surprins câteva gazele, o vulpe şi foarte multe păsări. Drumul pe care înaintam era îngust şi noroios, dar se putea merge pe el. După un timp am fost opriţi însă de un localnic aproape despuiat şi cu o puşcă auto[1]mată atârnată pe umăr. Omul întinsese o sârmă de la un copac la altul de-a latul şoselei şi nu lăsa pe nimeni să treacă mai departe. Folosind câteva limbi şi toate mâinile, am înţeles că era ghidul local şi ne cerea 60 de biri înainte de a intra în sat. (La vremea respectivă suma însemna vreo 12 dolari.) Am crezut că era taxa de intrare în zona tribului Mursi, dar era numai taxa de acces către sat. Afacere totuşi cinstită! Şi oamenii de la capătul lumii civilizate trebuie să trăiască din ceva! Aflasem anterior că dacă nu plăteşti taxele cerute, localnicii te îndreaptă spre mlaştini din care tot ei te scot, însă cu taxe exorbitante.

După încă circa un kilometru de drum noroios prin pădure, am ajuns la marginea satului. Un poliţist local, acoperit parţial cu o eşarfă, şi tot cu un Kalaşnikov automat pe umăr, ne-a taxat cu alţi 50 de biri şi ne-a făcut semn să parcăm sub nişte arbori, lângă o poartă improvizată, de unde începea satul.

După numai câţiva paşi am pătruns într-o lume mai apropiată de Epoca de Piatră decât de secolul XX. Am rămas muţi şi mi-am dat seama de importanţa unui ghid local. Potrivit unui proverb chinezesc, o fotografie spune mai mult decât o mie de cuvinte. Într-adevăr, fotografiile pe care le-am făcut vorbesc de la sine. Tribul Mursi. M-am uitat la Carlos şi era în stare de şoc. Biniam rămăsese şi el fără cuvinte. Singurul dintre noi care a ştiut cum să reacţioneze a fost ghidul. Acesta a zâmbit, a intrat în vorbă cu localnicii şi a dezgheţat atmosfera. Am vrut să facem fotografii. Întâmplător, citisem că membrii tribului voiau fiecare câte o bancnotă de un bir pentru fiecare fotografie şi că nu acceptau decât bancnote noi. Probabil că pentru ei bancnotele erau şi obiecte de artă! Înainte de plecare, luaserăm de la bancă o sută de bancnote noi de câte un bir, pe care le-am împărţit cu Carlos, dar acestea s-au dus foarte repede. Pentru bani, fiecare localnic voia să fie în fiecare fotografie. În plus, mărise preţul la doi biri. Aflaseră şi ei de inflaţie!

Între timp s-au adunat şi bătrânii satului şi prin intermediul ghidului am negociat cu ei să plătim o sumă fixă de bani şi să facem câte fotografii dorim. Negocierile nu au fost simple. M-am consultat cu Carlos şi i-am spus ghidului ce dorim. Acesta le-a tradus bătrânilor, care la rândul lor s-au tocmit cu membrii tribului, şi astfel am ajuns la o înţelegere. Am plătit 200 de biri şi lucrurile s-au limpezit. Ne-am plimbat printre colibe, am comunicat cumva cu localnicii şi am făcut fotografii. Satul Mursi a fost punctul culminant al acelei călătorii. Chiar dacă am fi încheiat-o acolo, am fi considerat-o un mare succes… 

Femeile din tribul Mursi sunt renumite în toată lumea datorită buzelor inferioare, care sunt mărite până când ajung la dimensiunea unei farfurii. Încă din copilărie, femeile în vârstă fac o incizie sub buza inferioară a fetiţelor în care introduc o plăcuţă rotundă din pământ ars. Cu timpul, incizia se vindecă, dar pe măsură ce fetele cresc, plăcuţa este schimbată periodic cu una mai mare. La maturitate, aceasta ajunge de mărimea unei farfurii obişnuite şi e considerată drept un semn de frumuseţe şi de avuţie. Cu cât farfuria e mai mare, cu atât mai mult creşte şi simbolul bunăstării. În mod tradiţional, fetele nu se pot mărita dacă nu au asemenea buze-farfurii. La data la care am vizitat tribul Mursi, majoritatea femeilor aveau buze tradiţionale. Tânăra generaţie a intrat însă în confuzie. În anii din urmă, guvernul etiopian a deschis o şcoală şi un cabinet medical în zonă şi lucrurile au început să se schimbe. Acum, unele tinere care frecventează şcoala refuză să-şi despice buzele. M-am uitat în ochii unor asemenea fete şi am înţeles că au început să-şi dea seama că sunt curiozităţi turistice. Au înţeles şi că există o altă lume în afara micului lor univers şi nu par să ştie cum să reacţioneze la contactul cu această lume. Nici noi nu am ştiut cum să reacţionăm la acest prim contact. Bătrânii tribului, acoperiţi parţial cu piei de animale şi purtând ornamente făcute în special din oase, au pozat alături de noi cu demnitatea purtătorilor unei civilizaţii apuse. Tinerele fete, acoperite sumar cu piei de capră, păreau timide şi jenate. Femeile bătrâne ne-au cerut bani. Copiii au zburdat zgomotos în jurul nostru, complet indiferenţi la ce se întâmpla.

Pentru această lume izolată, România, America, şi chiar Etiopia, sunt abstracţii de neînţeles. M-a pus pe gânduri vizita. Dacă lumea exterioară n-ar fi existat, această lume ar fi continuat să trăiască „normal” în felul ei şi poate chiar fericită în micul ei univers.

Ne-am învârtit puţin printre colibe mici, făcute din crengi, paie şi frunze tropicale. Uşile colibelor sunt de circa 40 de centimetri înălţime, astfel încât nu poţi intra în ele decât în patru labe. Mi s-a spus că sunt mici şi înguste ca să nu intre animalele sălbatice. Altfel, localnicii trăiesc din creşterea animalelor, în special capre, şi din practicarea unei agriculturi primitive. E greu să găseşti altundeva în lume o societate mai simplă şi mai săracă. Aceste triburi îşi au însă şi ele ierarhia şi valorile lor, iar eu le judec după valorile mele. După ce criterii şi cu ce drept judecăm noi, occidentalii, o asemenea societate?

Înainte de a părăsi satul am hotărât să le dăm localnicilor sandvişurile pe care le luaserăm cu noi, pentru orice eventualitate. I-am spus ghidului acest lucru şi, spre plăcuta noastră surprin[1]dere, bătrânii i-au adunat pe copii într-un semicerc în jurul nostru. Carlos le-a împărţit sandvişurile şi apoi le-a oferit bătrânilor me[1]rele pe care le aveam. Aceştia nu mai văzuseră niciodată mere. Au fost savurate pe loc, ne-au spus că sunt foarte gustoase. Fără să ne dăm seama, i-am tentat pe aceşti oameni nevinovaţi şi i-am făcut să muşte tocmai din fructul biblic interzis de Dumnezeu.

Am părăsit satul mulţumiţi de vizită, dar puţin trişti. Ne-am dat seama că aceşti oameni îşi abandonează trecutul fără să-şi asigure niciun viitor. Şi totuşi! Dacă lumea modernă s-ar autodistruge, numai aceste triburi izolate ar putea supravieţui şi ar reface civi[1]lizaţia umană! Cum ar fi oare o asemenea civilizaţie? După vizitarea tribului Mursi am încercat să avansăm spre Parcul Naţional Omo. Ne-am dat seama repede că era imposibil. Drumul se pierdea într-o mlaştină. Am încercat apoi calea spre Turmi, localitatea unde oricum voiam să ajungem, dar şi acel presupus drum era complet inundat. Am hotărât să ne întoarcem la Jinka, dar mai întâi am căutat sediul administrativ al parcului pentru a plăti taxa de intrare. Ne-a fost imposibil să-l găsim, deşi ne-am rătăcit pe câteva variante. Drumurile erau desfundate şi, din cauza copacilor căzuţi, manevrarea maşinii era aproape imposibilă. Am coborât, am încercat să punem crengi sub roţi pentru a le îmbunătăţi tracţiunea, am împins maşina. Ne-am împotmolit într-un loc noroios de unde nu mai puteam nici înainta şi de unde nici nu ne puteam întoarce. Eram singuri în mijlocul a nimic (în the middle of nowhere). Am crezut că nu mai ieşim de acolo. După mai multe încercări am reuşit să ne deblocăm şi am hotărât să părăsim parcul fără să plătim taxa de intrare. De data aceasta, ieşirea din parc era închisă printr-o baricadă improvizată şi într-o gheretă, tot improvizată şi ea, ne aştepta un poliţist. Nu ne-a lăsat să plecăm fără să plătim o sumă neaşteptat de mare pentru faptul că am intrat în parc. Toate argumentele noastre şi dovezile de reşedinţă oficială în Etiopia au fost inutile. Poliţistul ne-a spus clar că trebuie să plătim taxa impusă „străinilor albi”, cum s-a exprimat el fără nicio ezitare. Nu-l interesa ce căutam noi în Etiopia. Eram în altă lume! Am plătit şi ne-am continuat drumul. De data aceasta, când am ajuns în Jinka am avut senzaţia că suntem la Paris.

În noaptea aceea şi în dimineaţa următoare a plouat torenţial, dar consider că am avut din nou noroc. Dacă ar fi plouat în ziua precedentă, nu am fi ajuns sub nicio formă la tribul Mursi. Reporterii cehi care intenţionau să încerce din nou să ajungă în parcul Omo şi-au amânat iar vizita. Am avut noroc şi pentru că am plecat la timp şi am reuşit să trecem podul de la ieşirea din oraş, înainte de a fi complet acoperit de ape. Am reuşit să urmăm planul. Ideea era să ne întoarcem la Key Afar pe acelaşi drum imposibil pe care veniserăm şi de acolo să plecăm în sud, spre localităţile Dimeka, Turmi şi Omorate. Acolo am fi ajuns la Lacul Turkana de la graniţa cu Kenya, punctul terminus al călătoriei. Iniţial, am plănuit să ajungem la marele lac din sudul Etiopiei. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pământ. Am modificat planul şi am decis să ajungem doar la aşezarea Turmi. Distanţa până la noua destinaţie era de numai 128 de kilometri, dar distanţa în sine nu înseamnă mare lucru în condiţiile pe care le întâmpinăm. În cea de a patra zi a escapadei ne-am întors cu bine la Key Afar. De acolo spre Dimeka, pe o distanţă de circa 100 de kilometri, am circulat pe cele mai imposibile drumuri ale întregii călătorii. Fac excepţie căile de acces în parcul Mago, care nu pot fi considerate drumuri. Am traversat alţi munţi, acoperiţi parţial cu păduri, am trecut peste nenumărate gropi, băltoace şi viituri de tot felul. Biniam era din nou îngrijorat şi l-am văzut de câteva ori făcându-şi cruce. De cele mai multe ori, Biniam a negociat cu diverşi copii întâlniţi pe parcurs să meargă înaintea maşinii pentru a ne indica presupusul drum, care acum era acoperit de ape.

Pe parcurs am întâlnit copii şi tineri care păzeau vitele aflate la păscut. Tinerii păstori din triburile Hamer şi Karo au fost prietenoşi şi amabili. Erau îmbrăcaţi în ţinute tradiţionale curate şi frumos colorate. Spre surprinderea noastră, toţi erau înarmaţi cu arme automate. În timp ce traversam diverse bălţi şi hârtoape, Carlos a stat ca un babuin cuminte pe bancheta din spate, ascunzându-şi cu grijă orice sentiment de teamă. Când am crezut că am scăpat de porţiunea cea mai rea a drumului şi suiam o mică pantă, am rămas împotmoliţi într-o ravenă. Pană de cauciuc! Singura pană din întreaga călătorie! Calm şi fără ezitare, Biniam era pregătit. A schimbat destul de repede cauciucul şi am plecat mai departe. În fine, după câteva ore am ajuns la Dimeka, o aşezare de câteva case şi mai multe colibe. La un fel de restaurant, am întâlnit un poliţist tânăr care ne-a întrebat sfios dacă îl putem lua cu noi spre satul său natal, de lângă Turmi. L-am luat fără ezitare şi chiar cu un sentiment de uşurare. Făcuse o şcoală specială de menţinere a ordinii şi după absolvire fusese repartizat în localitatea Dimeka. În maşină ne-a devenit imediat ghid şi prezenţa lui a adus un plus de siguranţă în mijlocul necunoscutului în care ne aflam. Cu el la bord am început imediat o discuţie despre zona în care ne aflam, despre populaţia locală şi despre relaţiile intertribale. Am reuşit să comunicăm cu ajutorul lui Biniam şi cu puţina engleză pe care noul nostru companion o învăţase la şcoală. Aveam cu mine o broşură despre sudul Etiopiei şi o mică hartă a regiunii, pe care le consultam continuu. Poliţistul, al cărui nume nu-l mai reţin, ne-a vorbit despre munca sa şi ne-a spus că avea un salariu de 45 de dolari pe lună, ceea ce echivala cu salariul unui învăţător. Acum avea câteva zile libere şi mergea să-şi vadă familia. Am discutat despre grupul lui natal, tribul Hamer, pe care îl considera paşnic, în comparaţie cu altele. Ne-a spus însă că tribul Mursi e unul dintre cele mai ostile din regiune; că între triburi există relaţii atât de amiciţie, cât şi de ostilitate; deseori se aliază unele împotriva altora. Cele mai multe dispute se întâmplă din cauza păşunilor şi ca urmare a furtului de vite. Unele încăierări se soldează cu fatalităţi şi necesită intervenţia autorităţilor. Uneori, triburile deschid însă focul chiar şi asupra autorităţilor şi se ajunge la victime în ambele tabere. În această regiune legile naţionale etiopiene sunt deseori ignorate.

În timpul discuţiilor citeam şi broşura pe care o aveam cu mine. Potrivit informaţiilor, populaţia Hamer număra circa 50 de mii de membri. Aceştia se disting de alte triburi prin unele tradiţii, prin anumite tatuaje şi prin stilul coafurii. Tribul Karo numără doar o mie cinci sute de membri şi e înrudit cu populaţia Hamer. Ambele grupuri sunt paşnice, dar sunt la cuţite cu tribul Mursi din cauza păşunilor, pe care fiecare le revendică. În ultimele decenii, numărul membrilor Mursi a scăzut continuu, astfel încât, în prezent, s-a redus la circa şase mii cinci sute de locuitori. În general, triburile se evită reciproc, însă din cauza împuţinării păşunilor se ajunge la violenţe. L-am întrebat pe poliţist dacă indivizii înarmaţi cu puşti kalaşnikov pe care i-am întâlnit pe drum au şi cartuşe. Răspunsul a fost da! Li se permite prin lege să aibă asupra lor şase gloanţe. Destule, m-am gândit eu, pentru a împuşca şi animalele de pradă, şi inamicii.

Drumul până la Turmi a fost mai bun decât ne-am aşteptat, iar relieful a devenit plat şi mai ospitalier. Ne-am grăbit însă pentru că era zi de târg la Turmi şi voiam să ajungem la timp. Înainte de a ajunge la târg, am trecut prin satul poliţistului, care ne-a invitat să-l vizităm, asigurându-ne că vom avea suficient timp să prindem târgul. Am avut un dram de noroc, deoarece singuri nu am fi vizitat satul. Ne-a prevenit că satul e practic pustiu, toţi sătenii sunt plecaţi la târg. Ne-a mai spus un lucru ciudat. Soţia lui, care era învăţătoare, va fi şi ea la târg, dar nu va sta de vorbă cu ea pentru că, potrivit tradiţiei locale, membrii familiei nu au voie să stea de vorbă între ei în locuri publice. Mi s-a părut o tradiţie stranie, dar multe tradiţii sunt stranii în ochii altora.

Tribul Hamer Satul era diferit de cel vizitat pe teritoriul tribului Mursi. Aici populaţia îşi câştigă existenţa predominant din creşterea cornutelor mari, societatea pare mai avansată şi mai înstărită. Colibele erau şi ele vizibil mai bune, fiind ridicate din bârne de lemn şi din paiantă. Uşile erau înalte şi cu prag ridicat, menit să blocheze intrarea animalelor. Fiecare locuinţă era îngrădită şi în curte se ţineau animalele abia fătate şi cele tinere. Am vizitat două asemenea case-colibe, în care am mai găsit localnici, dar altfel satul era aproape gol. Toată lumea era la târgul săptămânal. Poliţistul şi-a schimbat hainele, dar nu s-a îmbrăcat în ţinută tradiţională de piei. În calitate de funcţionar public, era obligat să se îmbrace ca la oraş. Regulamentul îl obligă, totodată, să aibă o singură soţie. Bărbaţii Hamer pot avea până la patru neveste! Am făcut câteva foto[1]grafii şi am plecat spre târg. Poliţistul ne-a invitat să revenim în sat în aceeaşi seară, când tinerii organizau un dans tradiţional. La târgul din Turmi, principalul eveniment al localităţii, am găsit o populaţie formată din diferite grupuri etnice. Majoritatea bărbaţilor erau îmbrăcaţi în ţinută tradiţională şi femeile purtau diferite ornamente şi mărgele. Am aflat că femeia măritată, dacă e prima soţie, poartă un rând de mărgele; dacă e a doua poartă două rânduri; şi aşa mai departe. Poligamia locală nu pare să creeze probleme de mariaj. În târg se vindeau fructe, sorg, piei de animale, tutun, unele produse de oraş şi multe obiecte artizanale. Toate mărfurile erau întinse pe jos. Câţiva dintre cei prezenţi erau îmbrăcaţi ca la oraş şi vreo doi-trei păreau turişti străini. Însoţiţi de Biniam şi de poliţist am îndrăznit să facem mai multe fotografii, oferind celor fotografiaţi câte un bir. Spre deosebire de lumea tribului Mursi, lumea din Turmi aparţine civilizaţiei moderne. Când a văzut-o pe soţia sa, companionul nostru poliţist ne-a arătat-o de la o oarecare distanţă, dar nu a stat de vorbă cu ea; doar şi-au semnalizat reciproc că s-au văzut. Am cunoscut-o apoi pe soacra poliţistului, care venise la târg cu cele cinci fiice nemăritate pe care le avea. Toate erau îmbrăcate „elegant” în ţinute tradiţionale confecţionate din piei de capră. Văzându-ne împreună cu ginerele ei, ne-a dat voie să le facem fotografii. Apoi, bătrâna m-a întrebat dacă colegul meu mai tânăr Carlos este însurat, pentru că e gata să-i ofere una dintre fetele ei. Mi-a arătat cât de frumoase sunt. Am zâmbit şi i-am dat de înţeles că am să vorbesc cu Carlos. La sfârşitul târgului, l-am invitat pe poliţist la masă, la un mic restaurant din apropiere, după care eu şi Carlos ne-am instalat într-un hotel din centru.

În contextul Etiopiei, Turmi e un oraş important în sudul ţării. Constă din câteva clădiri ceva mai mari şi un număr de căsuţe şi colibe răsfirate printre terenuri virane. Drumul principal care trece prin aşezare nu era pavat, dar fiind vreme uscată era carosabil. Aşezarea avea însă electricitate, deşi funcţiona doar câteva ore pe zi. Ne-am cazat la un mic hotel, unde am închiriat fiecare camera lui. Hotelul nu avea nici toaletă şi nici duşuri. Toaleta era în spatele curţii, după un snop de coceni, şi duşul, aflat şi el în apropiere, era format dintr-un cazan cu apă atârnat la înălţimea unui om. Cazanul avea o gaură care se deschidea cu o sfoară şi astfel te puteai spăla. Pentru cameră am plătit zece dolari. În apropiere se afla în construcţie un nou hotel. Se anunţa a fi modern. După-amiaza m-am dus să mă relaxez puţin pe un pat solid şi tare. Nu adormisem bine, când am auzit că bate cineva insistent la uşă. Era un tânăr care mă striga pe nume. Îmi spune că sunt aşteptat de Carlos la cârciumă, peste drum. Bănuiesc că într-o asemenea localitate tot satul ştie când a venit un străin. L-am urmat pe noul ghid şi l-am găsit pe Carlos bând bere în compania unei femei Hamer, în ţinută tradiţională: o piele de capră îi acoperea partea de jos a trupului şi mai multe bretele, ornamente şi mărgele. Carlos radia de fericire. Aflase tot ce voia să ştie. Femeia provenea dintr-un sat Hamer vecin. Avea 30 de ani, era măritată, fiind a treia soţie, şi avea doi copii. Lângă ea era o tânără adolescentă îmbrăcată mai orăşeneşte. Tânăra era cumnata ei şi lucra la restaurant ca ospătăriţă. Era elevă şi învăţase puţină engleză.

Spre surprinderea mea, Carlos avusese discuţii „filosofice” cu femeia Hamer şi, nu-mi pot imagina cum, discutase despre divinitate, aflase mitul local al creaţiei. L-am găsit în culmea fericirii. Tribul nu avea noţiunea de păcat originar! Mi-a spus că aici e locul lui şi că e decis să rămână pe loc. Apoi a comandat mai multă bere. Eu am încercat să-i spun s-o ia mai încet cu berea pentru că nu ştim cum reacţionează populaţia locală la alcool. Femeia a înţeles, însă, a obiectat imediat, şi mi-a dat de înţeles că ea ştie ce face. Apoi, le-am invitat pe ea şi pe tânăra ei cumnată să ia masa de seară cu noi şi am continuat discuţiile. La o masă vecină din grădina restaurantului erau şi două turiste din Olanda. La capătul pământului, oamenii se apropie repede, aşa că la schimbul nostru de idei a luat parte toată lumea din jur. Citisem că fetele din tribul Hamer nu se pot mărita dacă nu se lasă mai întâi biciuite până la sânge ca să dea dovadă de maturitate şi bravură. După biciuire, pe spatele lor rămân cicatrici pentru tot restul vieţii, servind drept certificat al dreptului de a se căsători. Am întrebat femeia dacă are asemenea cicatrici şi, cu multă mândrie, ne-a arătat spatele plin de răni închise. Am întrebat-o şi pe cumnata ei dacă a fost şi ea biciuită. Aceasta avea doar 15 ani şi ne-a spus timid şi privind în jos că a fost biciuită, are cicatrici, şi se poate mărita. Ne-a mai spus că a văzut America la televizor şi că s-ar mărita cu unul dintre noi ca să vină şi ea în America. Cumnata ei mai în vârstă nu fusese niciodată la şcoală şi nu ştia ce înseamnă America. La o altă masă din apropiere erau trei fete locale care căutau, probabil, companie nocturnă. Se tot uitau la noi. Văzând că le ignorăm au părăsit localul. Ceva mai târziu, am plecat şi noi la hotel să aşteptăm poliţistul. Ne invitase la dansul tradiţional din satul său. L

a ora nouă seara am plecat spre satul Hamer, pe care l-am găsit învăluit în beznă. La lumina pâlpâindă a unor feştile, satul părea rupt din altă lume. Am plecat pe jos prin sat însoţiţi de poliţist şi am vizitat câteva colibe. Eram înconjuraţi de copii zgomotoşi, de fete şi de băieţi. Unii dintre ei ne-au invitat să intrăm în colibele lor. Eu am acceptat să vizitez coliba soacrei poliţistului. Odată ajuns în uşa colibei, la început nu am distins nimic înăuntru, deşi undeva pâlpâia un fel de lumânare. Când am vrut să intru însă, m-am lovit de pragul de jos, încât am căzut în necunoscut. Deodată, mai multe fete au început să râdă şi a trebuit să râd şi eu de stângăcia mea. Treptat, am desluşit trupurile fetelor care râdeau. Înăuntru mai era şi un bătrân, probabil tatăl lor, care dormita întins pe podea. Podeaua de pământ era acoperită cu piei de vite, care serveau drept pat. În mijlocul locuinţei era un foc molcom la care se pregătise masa de seară. Într-o tavă de deasupra focului am observat un fel de mămăligă de sorg sau de porumb. M-au invitat şi pe mine să gust şi am constatat că „mămăliga” locală (cu unt) era asemănătoare mămăligii noastre şi era destul de bună. Vorbind mai mult prin gesturi, bătrâna m-a tachinat şi mi-a arătat din nou fetele. De ce nu mă însor cu una dintre ele? Sunt tinere şi frumoase, m-a asigurat că sunt foarte bine crescute. Ea le-a crescut şi educat! Am zâmbit amarnic şi mi-am adus aminte de… Meta, de care mă despărţisem de câteva luni la Addis Abeba. De ea mă despărţise o mare diferenţă de vârstă, de acest sat mă despărţea o lume!

A venit apoi în colibă şi poliţistul, şi am discutat despre viaţa societăţii Hamer. Sătenii păreau mulţumiţi şi chiar fericiţi cu stilul lor de viaţă. Judecând după ceea ce vedeam nu trăiau tocmai rău. Aveau vaci şi capre, deci lapte, produse lactate şi carne, şi în plus cultivau porumb, legume şi diverse fructe tropicale. Într-un cuvânt, aveau tot ce îi trebuia unei societăţi tradiţionale. Problemele au început odată cu contactul cu lumea modernă, care le-a destabilizat şi le-a corupt tineretul. Noua generaţie e suspendată între două stiluri de viaţă incompatibile. Atracţia lumii exterioare, cu toate bunurile ei materiale, e irezistibilă. Odată ce tinerii descoperă lumea modernă, nu mai sunt mulţumiţi cu viaţa tradiţională. Povestea e aceeaşi în toată lumea!

A urmat dansul tradiţional de sâmbătă seara. Vreo 20-30 de tineri s-au adunat pe un loc viran din centrul satului şi au început să dănţuiască în ritmul tobelor şi al propriilor cântece. Fetele purtau coafura tradiţională a tribului şi erau ornate pe piept şi în păr cu un amestec de noroi gălbui amestecat cu unt. Trebuie să recu[1]nosc însă că erau atrăgătoare. Cred că am îmbrăţişat vreo două fete, pentru că a doua zi eram pătat de noroi întărit. Grupurile de fete şi băieţi dansau oarecum separat. Băieţii se desprindeau din grup câte unu sau câte doi, săreau ritmic şi vertical în faţa fetelor curtate. Fetele se apropiau dansând în faţa băieţilor preferaţi, după care le întorceau spatele şi se retrăgeau brusc. Dansul s-a repetat de mai multe ori în uralele tuturor, într-o atmosferă veselă, care a satisfăcut tot satul. Am avut ghinion, în aceeaşi seară bateria aparatului nostru de fotografiat s-a stins şi nu am putut face nicio fotografie. Pentru mine, evenimentul rămâne demn de amintit.

La plecare le-am oferit gazdelor o sumă de bani şi ne-am înapoiat la hotel. Acolo se încheia escapada noastră în necunoscut, urma să ne întoarcem la Addis Abeba. Am adormit îngândurat. Într-o generaţie sau două, această lume inocentă şi tradiţiile ei simple şi frumoase vor dispărea pentru totdeauna…

Am fi vrut să ajungem la lacul Turkana, dar condiţiile locale şi timpul limitat pe care îl mai aveam la dispoziţie au pledat împotriva intenţiei noastre. Trebuia să ne pregătim de întoarcere în Statele Unite şi mai aveam doar câteva zile. Dimineaţa următoare am avut însă o ultimă surpriză. Un localnic a venit cu bicicleta şi ne-a blocat maşina. Nu ne-a lăsat să plecăm până nu i-am plătit 50 de biri, taxa de traversare a satului. Fiind un funcţionar urban cinstit, ne-a dat şi o chitanţă cu antetul primăriei.

Când am ajuns înapoi la universitate, profesorul Tedla a tradus conţinutul bizar al chitanţei: Taxa era „pentru urmele lăsate în oraş de copita maşinii”! Înapoierea nu a fost cu nimic deosebită. Aş putea spune că am fost chiar puţin melancolic. Singurul lucru nou a fost şoseaua în curs de construcţie şi parţial finalizată pe care am circulat. O asemenea şosea de tip occidental va moderniza Etiopia, dar va duce şi la dispariţia ultimelor vestigii ale trecutului uman. Şi e păcat!     

                                                                                        (iulie-august 2007) “Extras si redactat George Mandicescudin “Maratonul vietii “- Nicholas Dima

<img src="cid:c5fe24d1-03d9-2698-a6a9-cceaf2a9bc68@yahoo.com" alt="
<img src="cid:85b9ec2c-6467-8348-4d86-bedca3f98915@yahoo.com" alt="


Categories: Articole de interes general

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: