… și v-am spus povestea mea

“Vă urăm un zbor plăcut!” ne spune prin difuzoare glasul însoțitoarei de bord. N-a fost să fie așa …

M-am convins încă o dată că moldovenii au vocația corului bărbătesc. Ca deobicei, eu stau între bași. Bărbații din dreapta și din stânga mea, plecați de-acasă dianinte de ivirea zorilor, cântă acum sforăind prin somn. Măcar de-ar cânta amândoi aceeași melodie …

Îmi pun căștile în urechi și încerc să fac abstracție de muzica din jur. Terapia aceasta sonoră mi-a folosit în fiecare noapte petrecută în această misiune. Am adormit de fiecare dată ascultând muzică americană, cu căștile la urechi și cu inima acasă.  De data aceasta terapia n-a lucrat. Am plecat din Chisinau dimineața și am continuat să călătoresc dimineața tot drumul. La Los Angeles am ajuns cam pe la ceasurile douăsprezece ale amiezii (dupa un zbor de aproximativ unsprezece ore între Frankfurt și California). Mi-am zis că dimineața nu se doarme, așa că m-am resemnat să mă uit la monitoare și să mă gîndesc la ceea ce a fost. Am căzut pe gânduri și, vorba unuia, nu m-am lovit prea rău pentru că mă gândeam la lucruri ușoare …

Pe la jumătatea drumului, cam pe când treceam deasupra vîrfului de sud al Groenlandei, tot avionul a început să trepideze. Senzația este asemănătoare cu ceea ce simți atunci când mașina părăsește carosabilul și o ia pe arătură. Nu era prima dată când experimentam așa ceva. Pentru prima dată am trăit însă altceva … Pentru prima dată am înțeles și acceptat ceea ce n-am înțeles și n-am acceptat niciodată: de ce trebuie să ne ținem centurile de siguranță legate pe toată durata zborului.

Dintr-o dată, ca și când ar fi dat într-o groapă fără fund, avionul “a căzut” câteva sute de metrii. Lucrul acesta s-a petrecut de două ori, la interval de câteva zeci de secunde. Nu mai văzusem până atunci ce înseamnă să întlnești un gol de aer: toate lucrurile nelegate de ceva s-au repezit spre tavan, toți oamenii s-au trezit cu mâinile în sus, unii țipând alții treziți brusc din somn și încercând să înțeleagă la ce capitol este visul urît prin care trec. Căștile mele au zburat care încotro, la fel și ghetele descălțate sub scaun (pe una am găsit-o numai spre sfârșitul zborului, când mă resemnasem să mă dau jos desculț). Pentru prima dată într-un avion, trupul meu a fost susținut de centura de siguranță, ca într-un leagăn caraghios în care mă dădeam cu capul în jos. Și asta de două ori în doar câteva minute!

Când s-a potolit totul și ne-am liniștit am zis celui de lângă mine: “Bun e Dumnezeu când îți pui toată nădejdea în El.”

Mi-a răspuns: “Numai la El m-am gândit și eu tot timpul! Am mers cu avionul de nenumărate ori, până în Australia și mai peste tot, dar așa ceva n-am mai întâlnit încă!”

Cu turbulențele eram și eu obișuit (doar venam din California lui “cutremurați-vă și nu păcătuiți”), dar cu căzăturile acestea în goluri de aer … n-am să mă pot obișnui niciodată.

Restul drumului a fost lung și liniștit, de parcă cineva ne-a dăruit intenționat un timp de reflexie asupra celor tocmai întâmplate. Eu l-am folosit din plin.

La sfârșitul oricărui jurnal se trage de obicei linie și se face o socoteală. Iat-o pe-a mea:

1. A fost benefic să mă duc. Părerea aceasta mi-a fost confirmată ulterior de Mitică Ghitea fratele și prietenul meu din Sacramento: “Hei, frate Daniel, dacă stăteați acasă de sărbatori … cât de monoton era totul – ca la carte. … Dar, pentru un om de acțiune și cu mâna deprinsă cu penița … era absolut necesară o astfel de ieșire. Slavă Domnului.”  Da, Slava Bogu!

2. Mi-am reactualizat contactul cu starea creștinilor din bisericile românești din Moldova și România. M-am “recontextualizat”, cum ar spune un prieten al meu cu o expresie care nu-mi este prietenă. Noi, cei din America, riscăm ridicolul rămânerii suspendați în timp, într-o Românie care nu mai există azi, România aceea din care am plecat noi. Cred că fiecare din păstorii bisericilor etnice din America are nevoie de cel puțin o călătorie acasă la maximum de doi ani ca să nu intre în statutul de relicvă sentimentală dintr-un muzeu al satului.

3. Mi-am înviorat sufletul la vederea vitalității spirituale românești vizibilă în oamenii noi, bisericile noi, lucrările noi, cântările noi și, în general, toate aceste noutați de care suntem lipsiți departe de România. Pe timpul meu era mult daca mergeam de la București până la … Ploiești. Astăzi, tinerii vorbesc despre deplasări cu corul, grupul de închinare sau orchestrele în Germania, Austria și chiar Anglia. Folosesc proiectoare video în biserici, cântă cum nu ni se dădea voie nouă și se bucură de o mobilitate vecină cu instabilitatea. Astăzi sunt în România la liceu, mâine s-ar putea să fie în Grecia, în Italia sau în America. Cred că ei cântă mai multă muzică americană contemporană (e drept, tradusă) decât o facem noi în America. Au acces la radio, televiziune, la evanghelizări în piețe, metrouri și alte locuri publice, au o mulțime de cărți la îndemână, folosesc Internetul și folsesc telefoanele mobile până și atunci când sunt la amvon. Dependența generației tinere de cea a părinților lor a scăzut dramatic, ceea ce produce valuri și șocuri de neimaginat altădată.

4. Cred că le-am fost de folos într-o mică măsură celor pe care i-am vizitat. M-am ferit să fac constatări, am pus însă o sumedenie de întrebări și, forțându-i să-mi răspundă, cred că i-am ajutat să-și clarifice pentru ei înșiși niște situații încă neclarificate.

5. Am putut înțelege mai corect greutățile și biruințele prin care trec cei pentru care ne rugăm în fiecare duminică în adunările noastre. Mă voi putem ruga cu mult mai multă înțelepciune.

6. Nu pot spune că în doar douăsprezece zile (dacă includem și cele două petrecute în zbor) am putut măsura situația economică în care trăiesc cei din Moldova și România. Pentru a judeca progresul sau regresul unei națiuni ai nevoie de un punct de referință. Dacă refuzăm tentația absurdă de a le compara cu țările dezvoltate, ambele țări sunt în progres. Comparată cu Moldova pe care am vizitat-o eu în 1989, cea de astăzi este net superioară. Comparată cu România comunisă în care am copilărit și mi-am trăit prima tinerețe, România de azi este … incomparabilă.

7. Îmi mai rămâne de spus că pe foarte mulți pe care i-am văzut în bisericile vizitate mi i-aș dori foarte mult membrii în biserica noastră din Anaheim …

Îmi dau seama că toate aceste însemnări sunt doar impresii incomplete. Ele s-ar putea să spună mai multe despre mine și despre starea pe care am traversat-o eu, decât despre  realitatea situației pe care am văzut-o. Nu pot trage concluzii. Nu-i nimic. La urma urmei, toate cele ce trec deobicei drept “concluzii” nu sunt nici ele decât niște pareri subiective. Advăratele și singurele concluzii care contează sunt cele pe care le va trage Dumnezeu la marea și dreapta Lui judecată de … la urmă.

Închei dându-i dreptate lui Dorotheea, din povestea “Vrajitorul din Oz”: “There is no place like home” (nicaieri nu-i ca acasa). Vameșa aeroportului m-a întrebat: “Cât ați stat în afara Statelor Unite?”  Am socotit puțin și am răspuns surprins: “Douăsprezece zile”. Mi se păruse că au fost cu mult mai multe …

Cum am sosit, mi-am luat papucii și, în permanenta primavară din sudul Californiei, m-am dus la farmacia din colț să-mi cumăr niște “Visine”, picături care fac să dispară “roșeața” din ochi (Se pronunță “vizin”, chiar dacă unii români de aici se încăpățânează să le pronunte numele ca pe fructele amărui din România).

Tuturor celor care au râs de mine și m-au făcut friguros, vreau să le spun că n-au dreptate! De două nopți dorm cu geamul deschis!

… Este drept că la noi ziua sunt … 80 de grade Farenhait (26 Celsius).

Advertisements


Categories: Amintiri

7 replies

  1. Frate Daniel,am citit cu un interes deosebit acest jurnal,care mi-a rascolit si mie sufletul,au venit amintirile,vise.Din cauza aceasta si din lipsa de timp nu am putut sa-l citesc intr-o zi,asa ca unele parti le-am citit ciar de doua ori si mi-a facut deosebita placere.E cris cu gust,din inima ,Slava Celui Prea Inalt !Multumesc pentru cuvintele pline de har si frumusete.inainte de plecare ziceam referotor la calatorie ca este un inceput,din jurnal inteleg ca v-a placut asa ca s-ar putea sa fie o proorocie.Domnul sa va binecuvanteze

  2. Frate Daniel, uitasem ca mai este drumul de intoarcere care cu siguranta urma sa aiba si el ceva evenimente.
    M-am delectat citind jurnalul, am ras cu pofta, dar drept sa spun nu cred ca as fi vrut sa fiu in unele situatii in care ati fost d-vstra (ca cea cu golurile de aer).
    Slava Domnului ca ati ajuns cu bine acasa!

  3. Bine ati venit acasa!!!
    Mi-e dor citeodata sa citesc “frumos” romaneste, si mi-e DOR de Romania tare !!! Citindu-va jurnalul, parca am fost si eu putin acolo….si mi s-a-ncalzit inima citind ….multumesc!!!

  4. Pace Daniel am citit cu placere toate jurnalele tale si au fost bine povestite poate le aduni odata pe toate intr-un jurnal de calatorie sa citeasca si ce-i care nu au internet Ar fi bine ca toti care citesc si le place sa iti trimita un mesaj de incurajare Pahomi

  5. Multumesc pentru cuvintele frumoase.
    Jurnalul s-a incheiat. Calatoria continua ..
    Cine stie pe unde vom mai ajunge.

  6. De 2 saptamani citesc juranalul tau si simt ca parca am citit o carte serial, plina de stil, de informatii, vesti bune si… nu lipsita de suspans. ai putea fii scriitor cu siguranta. Iti multumesc mult pt ca ai impartasit cu noi gandurile si sentimentele. A fost minunat. Parca imi pare rau ca sa terminat. Fii binecuvantat!

Trackbacks

  1. Din blogosfera evanghelică - ianuarie (2) « România Evanghelică

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: